Un bărbat în furtună

Frământări, angoase şi speranţe.

În patul plin de Brumă, Mircea Badea se perpelea pe tăcute. Era abia ora 9 a unei zile de luni în care nici iarba nu creşte, şi nu voia să o scoale pe Carmen, care avusese o săptămână grea. Cu toate că legea cu „Poliţia Concediilor Medicale” intrase de curând în vigoare, Mircea riscase. Îi trebuia şi lui o zi de relaxare la iarbă verde, aşa că se dăduse răcit şi-şi luase de la medicul arab Taher Zaher Skandalbani o hârtie pentru mogul. La cât transpiră în studioul ăla pentru câteva mii de parai şi o maşină japoneză, chiar poate să răcească pe bune într-o zi. Îl ustura ironia sorţii că tocmai el ajunsese să pună botul la maşini asiatice, tocmai el care avea pe vremuri o vorbă :

“Maşina germană e maşină germană!”

Ofta, acoperindu-şi faţa cu palmele, şoptind: “Incredibil, de necrezut!” Îşi mişca de la stânga la dreapta capul, într-o negare fără sfârşit. Totul în fiinţa lui era zbucium şi tremur, numai freza era perfectă, graţie colacului de wc îmbrăcat în burete pe care-şi ţinea capul când dormea. Nu-şi putea permite la poziţia lui să apară fie şi o secundă măcar cu freza pleoştită.

Cu câteva zile în urmă, Mircea recepţionase o lovitură extraordinară, un adevărat bumerang care-i frânsese aripile abia mijite. După ani de zile, în sfârşit îşi adunase tot curajul pentru a face o cerere în căsătorie. Iar Carmen îl refuzase scurt, în camera de lux din Sinaia unde o dusese el pentru a trăi cel mai romantic moment din viaţa lor. Un NU ca un şpiţ în moalele fundului, o ghilotină peste un trup de bebeluş râzând, o inimă smulsă din piept şi trântită încă bătând şi fleaşcă de sânge pe faţa lui albă de puşti tomnatic.

“Ritualul Bucuriei, numai ritualul e de vină ! Blestemat fie Ritualul Bucuriei care a făcut-o pe Carmen să spună NU!”

Câţi oameni, atâtea dureri

Într-o zi, cu mai mult de o săptămână în urmă, Mircea venise acasă de-a dreptul fericit. O colegă din Antenă îi dăduse de înţeles că ar fi încântată de o partidă la sfârşit de săptămână. Fata, foarte frumoasă, o tipă trendi care se îmbracă numai cu haine de firmă, înaltă şi cu sâni impertinenţi, venită mai de curând în trust.

Adevărul gol-goluţ este că pe Mircea nu prea îl interesează femeile aşa cum îi interesează pe alţi bărbaţi. Pentru el femeia este o provocare, un vas revelator al inteligenţei lui, un cobai alergat prin labirintul silogismelor devastatoare pe care le descătuşează de câte ori are ocazia să se afle în compania unor femei frumoase.

Pentru Mircea, sexul este o chestiune periferică a relaţiilor cu femeile, o simplă nevoie fiziologică, precum foamea, setea, somnul. Îi place să vadă femeia îngenunchiată în faţa monumentalităţii lui cognitive, prinsă ca-ntr-un năvod în meandrele exhaustivităţii expunerilor lui, înrobită, zăpăcită, îmbovinată de propria ei micime aspiraţională. Asta îl excită ca nimic altceva. Oricine îl cunoscuse pe Mircea la petreceri fusese uimit cât de mult asuda vedeta să se observe din satelit că posedă o inteligenţă în faţa căreia însuşi Newton ar fi zis, dacă ar fi avut norocul să lucreze la Intact:

“Băga-mi-aş picioarele, mă duc acasă, beau o cană de apă şi mă culc!”

Când îi iese planul şi năuceşte câte-o femeie, Mircea nu-şi mai încape în piele de bucurie. Aleargă pe scara blocului cu cămaşa scoasă din pantaloni, dă uşa de perete, aruncă borseta unde nimereşte, strigă „Buni, pune ciorba!” şi năvăleşte în dormitor unde începe Ritualul Bucuriei, cum îi place lui să-l numească, în taină. Sare în picioare pe pat, din picioare se aruncă pe saltea în genunchi, apoi din zvâcnirea saltelei iar în picioare, apoi iar din aer direct în genunchi. Face asta până la epuizare, cântând în şoaptă un textuleţ compus chiar de el şi pus într-o zi pe blog, dar şters după un mail incendiar de la Huidu :

„Yes, yes, yes, yes,
Sunt cel mai tare tip din univers,
Yes, yes, yes, yes, acesta-s eu,
Femeile mă văd ca pe un zeu…!”

Venită mai devreme ca de obicei de la Realitatea, Carmen văzuse pentru prima oară Ritualul Bucuriei în desfăşurare.

Sărmana femeie nu-şi putuse imagina că Mircea face aşa ceva. Îl credea un tip serios şi profund în esenţă, măcinat de apriorismele lui Kant, devotat praxiologiei şi cufundat în nuanţele semanticii. Carmen era un spirit de anvergură, pe vremuri, pe când trăgea la cântar peste 90 de kilograme şi avea preocupări deosebite: ikebana, estetica, axiologia şi logica combinatorică a lui Piaget. De antropologie se ocupa duminica, atunci când colegele ei se duceau la Grădina Zoologică, la grătar.
Dar toate aceste preocupări se duseseră pe apa sâmbetei când Carmen descoperise un domeniu fascinant, care le întrecea pe toate: fitnessul.

Devenise o adeptă înfocată a mişcării, deja era dependentă de sală. Dacă nu făcea zilnic măcar 500 de abdomene şi 400 de picioare cu greutăţi intra în depresie. Nivelul de endorfine din trupul ei sculptat perfect scădea sub limita legală, se simţea ratată şi inutilă societăţii. Un rebut, un ceas de aur scăpat în strung, o lampă stinsă, cu feştila-n piept.

Deja, la momentul când se cunoscuse cu Mircea, creierul ei era perfect mobilat ca sală de forţă: colo un aparat pentru bicepşi, dincolo un spalier de care se agăţau piţipoance cu degetele pline de aur, o bicicletă medicinală, o bancă cu ditamai haltera pentru împins, la care munceau mereu câţiva neuroni transpiraţi, pleznind de importanţă. Toate se etalau în faţa unei uriaşe oglinzi, iar muzica antrenantă nu tăcea decât pentru câteva ore, noaptea.

Vremea răzbunării

Soarele se înfipsese bine în crucea de pe turla mare a bisericii Mănăstirii Cernica, la vremea când Mircea şi Carmen, asezaţi pe malul lacului pe o pătură chinezească luată de curând din “Europa”, deschideau prima conservă de stavrid în ulei a picnicului care se dorea a fi cu orice preţ romantic şi împăciuitor. Mircea, din cale-afară de visător, recita printre înghiţituri din Nichita:

„Ţi-am sărutat arcada, sternul, /

osul suav ce-mpodobeşte mâna, /

scheletul clipei străbătând eternul”.

În acelaşi timp, în uşa apartamentului familiei Badea, doi bărbaţi înfricoşători, îmbrăcaţi în negru, băteau cu o violenţă care nu prevestea nimic bun. Unul era înalt şi slab, celălalt mai înalt şi mai slab.

Cu ochelari negri, serioşi până la crispare, păreau smulşi direct din Men in black şi enervaţi cu cinci cafele. În poală.

Uşa de deschise şi în prag apăru silueta străvezie a bunicii lui Mircea.

“Bună ziua, doamnă ! Suntem detectivul şef Cătuşel Ciacanica şi inspectorul Luis Lănţug, de la SRIBIFM”, spuse unul.

“SRI… cum?”, tremură glasul bătrânei ca iarba sub răsuflarea coasei.

“Serviciul Român de Investigare a Bolnavilor Închipuiţi şi a Fraudelor Medicale, doamnă. Mircea Badea, domnul Mircea Badea este acasă ? În dosarele noastre figurează că e bolnav la acest domiciliu”.

“Aoleu, SRI-ul, Doamne-Maica Domnului, vai de viaţa noastră! Ce-ai făcut Mircea, ce-ai făcut, fetiţa mea! “, începu bătrâna să plângă, spărgându-şi vocea de uşile vecinilor, de lift şi ghenă.

“Unde-i Mircea? “, se avântă Ciacanica.

“Domnule, tocmai a ieşit să-şi ia aspirină Bayer, de aia efervescentă, eu nu pot, că mă doare operaţia, uite aici ce tăietură am!”, făcu femeia, dând să-şi ridice puloverele.

“Doamnă, cu noi nu ţine, vă ştim de mult din dosare…”, încropi Lănţug un atac la nimereală.

“Ei, eram şi eu tânără, mamă, comuniştii erau băieţi simpatici şi curajoşi, i-am ajutat şi eu cu ce-am putut. O slănină dusă-n sân la casa conspirativă, un pachet de manifeste, o urmărire ca-n Pistruiatul. Apropos de Nicolaescu, eram amândoi în Herăstrău, în ’44, el un puşti de 14 ani, îl învăţam despre urmăriri, când… ”

“Tăcere, nu ne interesează! Şi cu Dej şi Ceauşescu în închisoare cum a fost? ”

“Vaaai, e poveste lungă asta. Într-o zi, pe coridorul dinspre duşuri… dar poftiţi, intraţi la o cafea!”.

Peste trei ore, cei doi coborau scările, satisfăcuţi. În hol bătură palma, felicitându-se. Aveau material destul pentru bloguri. Nimeni nu se punea cu Zoso şi Piticu!

---

Comentariile fanilor aici
Respunsul meu adresat fanilor lui Mircea Badea aici