Prima duminică din luna mai e specială în fiecare an pentru familia Rapandulea. Se strâng toţi fraţii acasă la doctorul Antonie, pentru a-şi aduce aminte de minunaţii lor părinţi şi pentru a mai schimba o vorbă. Întâlnirea din 2010 avea să fie marcată de frământările prin care trecea ţara din cauza discuţiilor despre micşorarea veniturilor persoanelor bugetare. Totul fierbea, iar Veronica Rapandulea – Guronţu era în pragul disperării. Ica, după cum o alintau prietenii, putea fi personaj de roman fără probleme. De o frumuseţe extraordinară în tinereţe, înaltă, cu acel aer uşor impertinent care provoacă bărbaţii, a fost la un pas de o carieră strălucitoare în muzica uşoară. Însă, la „Mamaia” din ‘86, Loredana Groza, la numai 16 ani, reuşise să-i taie aripile. Loredana se iubea cu un mare securist din Constanţa şi aranjamentele n-au fost greu de făcut. Mai ales că şi Loredana avea voce, nu atât de bună ca a Icăi, dar ce mai conta.
Când Ica ajunse la apartamentul doctorului, ceilalţi erau deja acolo. Poliţistul Dumitru Rapandulea, roşu în obraji, o întâmpină cu un chiot: „Trăiască floarea din grădina noastră! Sau steaua fără nume de la Mamaia, cum era?”. De fiecare dată când lua ceva la bord, Mitică o tachina pe tema carierei muzicale fracturate de Loredana. „Hai c-am glumit, vino să ciocnim pentru tăticu!”, şi ridică paharul cu vin. Toţi îl imitară, mârâind şi ei: „Pentru tăticu!”
Defunctul Rapandulea avusese grijă de toţi copiii lui. Activist din convingere în tinereţe, apoi responsabil cu propaganda şi în ultimii ani membru în MAN, se învârtise de o vilă naţionalizată, pe care i-o lăsase Icăi, singura fată – lumina ochilor lui. Pe Antonie îl băgase în facultate pe uşa din dos, lui Mitică îi dăduse ca dar de nuntă o Dacie 1300 şi un apartament, lui George o casă la Roşu. Liviu nu avusese nevoie de ajutor, căci imediat ce terminase facultatea şi se angajase profesor la „Neculce” cunoscuse o fată de familie bună şi se căpătuise.
„Băi gabore, zise George, cum bei un pahar cum te iei de Ica. Ia vezi, că iar ne certăm!” Între poliţist şi agentul comunitar era o concureţă acerbă. Doi oameni ai ordinii, două braţe lungi ale legii, fiecare voia să arate că e mai important decât celălalt. „Hai să nu ne certăm şi anul ăsta, totuşi…, făcu împăciutor profesorul Liviu. Mai bine ia zi domn doctor cum mai e pe la spital.”
Doctorul Antonie îşi mai turnă un pahar de vin şi spuse: „Păi, cu bestiile de pacienţi care şi-au luat-o în cap. Cu asigurările astea mai vine câte unul deştept şi vrea totul gratis. Bă da’ eu nu mănânc? Nu mă îmbrac? Nu bag benzină? Atunci stai bă şi mori dacă nu dai. Nişte proşti!”. „La noi e mai groasă treaba, spuse Liviu. Nici nu vă daţi seama câţi nervi îţi consumi cu calcule cum să faci să-i înveţi pe elevi dar să nu-i înveţi. Dacă ştiu prea multe, canci meditaţii. Dacă nu ştiu nimic, bate la ochi şi nu merge nici aşa. Să dozezi mereu ca un farmacist porţia de învăţătură, cât să te caute în particular. Acum ne pregătim de grevă.”
Comunitarul George ţinea cel mai puţin la băutură şi nu-i trecuseră încă nervii pe poliţist. „Lăsaţi că-i apără domnu’ poliţist pe ăia mari, nu vă băgaţi la greve că ne dă bastoane!”. „Bă George, poate aduc bulanu’ ăla din maşină, ‘tu-ţi dormitoru’ mă-ti de panaramă! Că staţi toată ziua în boscheţi prin parcuri şi sugeţi din ţigară, luaţi pâinea de la gura Poliţiei, nişte juma’ de buletin de bat cinci odată! A zis şi şefu’ că sunteţi o structură rebundantă, reundundantă, re…”. „Re-dun-dan-tă”, sublinie profesorul.
Mitică nu pierdea nicio ocazie să tune şi să fulgere împotriva Gardienilor Publici. Îi considera, pe bună dreptate, nişte inutili, pomanagii într-o structură făcută doar ca să se mai găsească nişte funcţii pentru câţiva barosani. „Pe cine baţi tu, mă curcan obosit, tablagiul lui Ceaşcă ce eşti!”. „Bă, nu te lua acuma şi de Ceaşcă, bă bulangiule, mamă, dacă mai era ca pe vremuri, ce te ardeam cu bulanul la tălpi în secţie!”
Comunitarul se aruncă peste poliţist, doctorul şi profesorul le săriră în cârcă să-i despartă, Ica începu să zbiere isteric şi să plângă. „Eu ce să mai zic, măi, animalelor, la mine la Poştă, suntem toate cu nervii praf: dă-ne plicuri, dă-ne timbre, ce cod are Poplaca, de ce n-a ajuns coletul! Parcă eşti Dumnezeu, toţi vor ceva, da’ poate tu eşti nemâncat, vrei pauză de masă, mai vine câte o babă surdă de-ţi vine s-o omori… Mai bine ne-ar lua Vântu dar nu-l lasă Băsescu…”. „Dacă vă ia Vântu, vă închide în cinci ani!”, făcu profesorul coborând din cârca lui George care se mai calmase.
Defunctul Rapandulea parcă zâmbea în tabloul atârnat la loc de cinste, ca al lui Jock Ewing în salonul ranch-ului din Texas. „Haideţi să-ncingem un pokeraş”, zise doctorul luând cărţile de joc de pe un raft al bibliotecii. Jucau pe fise de 50 de bani pe care îi aveau într-o frumoasă cutie pirogravată, pe care bătrânul Rapandulea o luase de la Herculane, în ’65.
Ica se aşeză la masă, trâgându-şi nasul. Seara se depunea peste Centrul Civic, amestecându-se cu apa care izbucnea colorată din fântâni.
publicat aici
luni, 17 mai 2010
marți, 11 mai 2010
Ziua cea mai lunga
Grig ne pregăteşte ceva
Într-o încăpere a coloratului centru MISA din Suedia, Grig îşi pilea unghiile lungi, dându-le o ascuţime tantrică periculoasă pentru spinările bietelor adepte. Îşi băuse Cico dinaintea mesei de prânz, urmând să susţină meditaţia coatelor-goale din România care nu se puteau învârti în spirală de unii singuri. RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, mârâia el mantra pentru dinamizarea chakrei de forţă, în vederea proiectării energiilor sale tocmai la Herculane.
Adjuncţii săi deja intraseră în meditaţie, aşteptând pătrunderea lui Grig în planul astral cu surle şi tobe, în muzica sferelor cereşti sau pe Vali Vijelie – depindea de dispoziţia gurului.Uşa se deschise şi un tip agitat intră în cameră, întrerupând mantrele:
“Şefu, ashramul din Pecineaga nu răspunde. Se aude că se pregăteşte o nouă descindere”.
“Şi n-au mobile?”
“Ori le-au bruiat ăia de la doi ş’un sfert telefoanele ori nu şi-au plătit iar abonamentele”.
“Bine. Dau un mms telepatic imediat”.
Grig se aşeză în lotus şi începu să înghită cam în modul în care o făcuse cu ani de zile în urmă la tv, în prezenţa lui Marius Tucă, într-un exerciţiu declarat că va face românii fericiţi. Episodul făcuse, într-adevăr, românii fericiţi. Dar nu într-un mod mistic, ci pur şi simplu se râsese zile întregi pe tema asta.
În ghearele Vrăjitorului
Pe strada Pecineaga, zid în zid cu ashramul, se construise în numai câteva luni o vilă impunătoare. De câteva săptămâni, Aliodor – Violet Împărat – Manolea se mutase în imobil şi era foarte fericit. Visurile lui prindeau contur.
Tocmai venise acasă pentru a-şi face somnul de înfrumuseţare de la mijlocul zilei, îmbrăcat în pijamaua lui de vrăjitor, cu coif înstelat şi mantie, când unda telepatică a lui Grig în drum spre ashram îl lovi ca un baros în creştetul capului.
Se sculă năuc şi începu să meargă prin casă ca un zombi, neştiind ce i s-a întâmplat. Mai păţise ceva asemănător după prima vizită la Marinar, când se dusese cu scopul clar de a-l convinge să-l ia consilier paranormal şi plecase vorbind singur despre reformarea statului. “E clar, parlamentarii şi mogulii au angajat paranormali să mă distrugă, trebuie să dau riposta imediat!”, se hotărî vrăjitorul.Deschise albumul cu poze ale tuturor celor care contează în România, de la oameni politici la simpli jurnalişti, de la moguli de presă la bloggeri, oameni de afaceri, câtăreţi şi actori. Albumul era furat de la nepoata adevăratei Mame Omida. Cea mai proaspătă fotografie era a viitorului om politic de anvergură internaţională, Teo.
Începu să se concentreze asupra imaginilor, proiectându-şi energiile negative şi, din momentul acela, pentru câteva zile, în România se petrecură evenimente incredibile şi aparent fără motiv.
Haosul cuprinde România
Cei de la Click se luară de Turcescu şi de Oana. Nervos, Turcescu începu să-i care cu tastatura după ceafă lui Patriciu pe facebook, pe twitter şi pe unde mai nimerea, până băieţii de la ziar fură luaţi la bombeuri de Imre.
Bloggerul Arhi venea liniştit acasă când îl atacă o haită de câini. După şuturile de rigoare urmă, bineînţeles, şi un post pe blog despre eutanasierea javrelor.
Radu Berceanu mergea cu maşina prin oraş, când una cu un Q7 îi tăie calea. Plin de spume, politicianul fâsâi pe loc o măsură anti-criză: mărirea impozitelor pentru maşinile cu motor de peste 2 litri. „Să geamă ăia cu Q7!”
La sediul ROMPERDOL trăzni bomba datoriilor. Preşedintele Dimitri Gogoniev sări că ei nu pot să dea banii, sunt prea mulţi. Să fie păsuiţi 3-4 ani. Poate 5-6, maxim 10. În fine, nu ne legăm de amănunte, în 10-20 de ani dau ei banii. Hai, 40, nu mai mult.
Pavel Coruţ avu o revelaţie şi înţelese, în sfârşit, marile taine ale vieţii: Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu, ci un extraterestru mai evoluat care comunică prin gânduri cu anumite persoane speciale de pe Pământ, folosind Babele din Bucegi ca relee; omul e Dumnezeu dacă se forjează bine cu autosugestie; icoanele nu plâng prin miracol, ci călugării le tunează dând găuri cu bormaşina Bosch în ele, montându-le pompiţe de insulină cu mir. Totul e simplu, întreabă-l pe Coruţ şi te lămureşti.
Şi multe altele s-au petrecut, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. Iar eu am încălecat pe-o şa, accelerând Porşea.
Bibliografie selectivă
Unghiile lui Bivolaru
Oamenii gurului în meditaţie
Grig Bivolaru la Marius Tucă
Meditaţii susţinute în mod subtil-telepatic de Grig
Scandalul Turcescu – Click
Arhi propune eutanasierea maidanezilor
Radu Berceanu – „…să geamă ăia cu Q7!”
„ROMPERDOL” nu-şi plăteşte datoriile
Într-o încăpere a coloratului centru MISA din Suedia, Grig îşi pilea unghiile lungi, dându-le o ascuţime tantrică periculoasă pentru spinările bietelor adepte. Îşi băuse Cico dinaintea mesei de prânz, urmând să susţină meditaţia coatelor-goale din România care nu se puteau învârti în spirală de unii singuri. RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, mârâia el mantra pentru dinamizarea chakrei de forţă, în vederea proiectării energiilor sale tocmai la Herculane.
Adjuncţii săi deja intraseră în meditaţie, aşteptând pătrunderea lui Grig în planul astral cu surle şi tobe, în muzica sferelor cereşti sau pe Vali Vijelie – depindea de dispoziţia gurului.Uşa se deschise şi un tip agitat intră în cameră, întrerupând mantrele:
“Şefu, ashramul din Pecineaga nu răspunde. Se aude că se pregăteşte o nouă descindere”.
“Şi n-au mobile?”
“Ori le-au bruiat ăia de la doi ş’un sfert telefoanele ori nu şi-au plătit iar abonamentele”.
“Bine. Dau un mms telepatic imediat”.
Grig se aşeză în lotus şi începu să înghită cam în modul în care o făcuse cu ani de zile în urmă la tv, în prezenţa lui Marius Tucă, într-un exerciţiu declarat că va face românii fericiţi. Episodul făcuse, într-adevăr, românii fericiţi. Dar nu într-un mod mistic, ci pur şi simplu se râsese zile întregi pe tema asta.
În ghearele Vrăjitorului
Pe strada Pecineaga, zid în zid cu ashramul, se construise în numai câteva luni o vilă impunătoare. De câteva săptămâni, Aliodor – Violet Împărat – Manolea se mutase în imobil şi era foarte fericit. Visurile lui prindeau contur.
Tocmai venise acasă pentru a-şi face somnul de înfrumuseţare de la mijlocul zilei, îmbrăcat în pijamaua lui de vrăjitor, cu coif înstelat şi mantie, când unda telepatică a lui Grig în drum spre ashram îl lovi ca un baros în creştetul capului.
Se sculă năuc şi începu să meargă prin casă ca un zombi, neştiind ce i s-a întâmplat. Mai păţise ceva asemănător după prima vizită la Marinar, când se dusese cu scopul clar de a-l convinge să-l ia consilier paranormal şi plecase vorbind singur despre reformarea statului. “E clar, parlamentarii şi mogulii au angajat paranormali să mă distrugă, trebuie să dau riposta imediat!”, se hotărî vrăjitorul.Deschise albumul cu poze ale tuturor celor care contează în România, de la oameni politici la simpli jurnalişti, de la moguli de presă la bloggeri, oameni de afaceri, câtăreţi şi actori. Albumul era furat de la nepoata adevăratei Mame Omida. Cea mai proaspătă fotografie era a viitorului om politic de anvergură internaţională, Teo.
Începu să se concentreze asupra imaginilor, proiectându-şi energiile negative şi, din momentul acela, pentru câteva zile, în România se petrecură evenimente incredibile şi aparent fără motiv.
Haosul cuprinde România
Cei de la Click se luară de Turcescu şi de Oana. Nervos, Turcescu începu să-i care cu tastatura după ceafă lui Patriciu pe facebook, pe twitter şi pe unde mai nimerea, până băieţii de la ziar fură luaţi la bombeuri de Imre.
Bloggerul Arhi venea liniştit acasă când îl atacă o haită de câini. După şuturile de rigoare urmă, bineînţeles, şi un post pe blog despre eutanasierea javrelor.
Radu Berceanu mergea cu maşina prin oraş, când una cu un Q7 îi tăie calea. Plin de spume, politicianul fâsâi pe loc o măsură anti-criză: mărirea impozitelor pentru maşinile cu motor de peste 2 litri. „Să geamă ăia cu Q7!”
La sediul ROMPERDOL trăzni bomba datoriilor. Preşedintele Dimitri Gogoniev sări că ei nu pot să dea banii, sunt prea mulţi. Să fie păsuiţi 3-4 ani. Poate 5-6, maxim 10. În fine, nu ne legăm de amănunte, în 10-20 de ani dau ei banii. Hai, 40, nu mai mult.
Pavel Coruţ avu o revelaţie şi înţelese, în sfârşit, marile taine ale vieţii: Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu, ci un extraterestru mai evoluat care comunică prin gânduri cu anumite persoane speciale de pe Pământ, folosind Babele din Bucegi ca relee; omul e Dumnezeu dacă se forjează bine cu autosugestie; icoanele nu plâng prin miracol, ci călugării le tunează dând găuri cu bormaşina Bosch în ele, montându-le pompiţe de insulină cu mir. Totul e simplu, întreabă-l pe Coruţ şi te lămureşti.
Şi multe altele s-au petrecut, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. Iar eu am încălecat pe-o şa, accelerând Porşea.
Bibliografie selectivă
Unghiile lui Bivolaru
Oamenii gurului în meditaţie
Grig Bivolaru la Marius Tucă
Meditaţii susţinute în mod subtil-telepatic de Grig
Scandalul Turcescu – Click
Arhi propune eutanasierea maidanezilor
Radu Berceanu – „…să geamă ăia cu Q7!”
„ROMPERDOL” nu-şi plăteşte datoriile
marți, 4 mai 2010
Un bărbat în furtună
Frământări, angoase şi speranţe.
În patul plin de Brumă, Mircea Badea se perpelea pe tăcute. Era abia ora 9 a unei zile de luni în care nici iarba nu creşte, şi nu voia să o scoale pe Carmen, care avusese o săptămână grea. Cu toate că legea cu „Poliţia Concediilor Medicale” intrase de curând în vigoare, Mircea riscase. Îi trebuia şi lui o zi de relaxare la iarbă verde, aşa că se dăduse răcit şi-şi luase de la medicul arab Taher Zaher Skandalbani o hârtie pentru mogul. La cât transpiră în studioul ăla pentru câteva mii de parai şi o maşină japoneză, chiar poate să răcească pe bune într-o zi. Îl ustura ironia sorţii că tocmai el ajunsese să pună botul la maşini asiatice, tocmai el care avea pe vremuri o vorbă :
“Maşina germană e maşină germană!”
Ofta, acoperindu-şi faţa cu palmele, şoptind: “Incredibil, de necrezut!” Îşi mişca de la stânga la dreapta capul, într-o negare fără sfârşit. Totul în fiinţa lui era zbucium şi tremur, numai freza era perfectă, graţie colacului de wc îmbrăcat în burete pe care-şi ţinea capul când dormea. Nu-şi putea permite la poziţia lui să apară fie şi o secundă măcar cu freza pleoştită.
Cu câteva zile în urmă, Mircea recepţionase o lovitură extraordinară, un adevărat bumerang care-i frânsese aripile abia mijite. După ani de zile, în sfârşit îşi adunase tot curajul pentru a face o cerere în căsătorie. Iar Carmen îl refuzase scurt, în camera de lux din Sinaia unde o dusese el pentru a trăi cel mai romantic moment din viaţa lor. Un NU ca un şpiţ în moalele fundului, o ghilotină peste un trup de bebeluş râzând, o inimă smulsă din piept şi trântită încă bătând şi fleaşcă de sânge pe faţa lui albă de puşti tomnatic.
“Ritualul Bucuriei, numai ritualul e de vină ! Blestemat fie Ritualul Bucuriei care a făcut-o pe Carmen să spună NU!”
Câţi oameni, atâtea dureri
Într-o zi, cu mai mult de o săptămână în urmă, Mircea venise acasă de-a dreptul fericit. O colegă din Antenă îi dăduse de înţeles că ar fi încântată de o partidă la sfârşit de săptămână. Fata, foarte frumoasă, o tipă trendi care se îmbracă numai cu haine de firmă, înaltă şi cu sâni impertinenţi, venită mai de curând în trust.
Adevărul gol-goluţ este că pe Mircea nu prea îl interesează femeile aşa cum îi interesează pe alţi bărbaţi. Pentru el femeia este o provocare, un vas revelator al inteligenţei lui, un cobai alergat prin labirintul silogismelor devastatoare pe care le descătuşează de câte ori are ocazia să se afle în compania unor femei frumoase.
Pentru Mircea, sexul este o chestiune periferică a relaţiilor cu femeile, o simplă nevoie fiziologică, precum foamea, setea, somnul. Îi place să vadă femeia îngenunchiată în faţa monumentalităţii lui cognitive, prinsă ca-ntr-un năvod în meandrele exhaustivităţii expunerilor lui, înrobită, zăpăcită, îmbovinată de propria ei micime aspiraţională. Asta îl excită ca nimic altceva. Oricine îl cunoscuse pe Mircea la petreceri fusese uimit cât de mult asuda vedeta să se observe din satelit că posedă o inteligenţă în faţa căreia însuşi Newton ar fi zis, dacă ar fi avut norocul să lucreze la Intact:
“Băga-mi-aş picioarele, mă duc acasă, beau o cană de apă şi mă culc!”
Când îi iese planul şi năuceşte câte-o femeie, Mircea nu-şi mai încape în piele de bucurie. Aleargă pe scara blocului cu cămaşa scoasă din pantaloni, dă uşa de perete, aruncă borseta unde nimereşte, strigă „Buni, pune ciorba!” şi năvăleşte în dormitor unde începe Ritualul Bucuriei, cum îi place lui să-l numească, în taină. Sare în picioare pe pat, din picioare se aruncă pe saltea în genunchi, apoi din zvâcnirea saltelei iar în picioare, apoi iar din aer direct în genunchi. Face asta până la epuizare, cântând în şoaptă un textuleţ compus chiar de el şi pus într-o zi pe blog, dar şters după un mail incendiar de la Huidu :
„Yes, yes, yes, yes,
Sunt cel mai tare tip din univers,
Yes, yes, yes, yes, acesta-s eu,
Femeile mă văd ca pe un zeu…!”
Venită mai devreme ca de obicei de la Realitatea, Carmen văzuse pentru prima oară Ritualul Bucuriei în desfăşurare.
Sărmana femeie nu-şi putuse imagina că Mircea face aşa ceva. Îl credea un tip serios şi profund în esenţă, măcinat de apriorismele lui Kant, devotat praxiologiei şi cufundat în nuanţele semanticii. Carmen era un spirit de anvergură, pe vremuri, pe când trăgea la cântar peste 90 de kilograme şi avea preocupări deosebite: ikebana, estetica, axiologia şi logica combinatorică a lui Piaget. De antropologie se ocupa duminica, atunci când colegele ei se duceau la Grădina Zoologică, la grătar.
Dar toate aceste preocupări se duseseră pe apa sâmbetei când Carmen descoperise un domeniu fascinant, care le întrecea pe toate: fitnessul.
Devenise o adeptă înfocată a mişcării, deja era dependentă de sală. Dacă nu făcea zilnic măcar 500 de abdomene şi 400 de picioare cu greutăţi intra în depresie. Nivelul de endorfine din trupul ei sculptat perfect scădea sub limita legală, se simţea ratată şi inutilă societăţii. Un rebut, un ceas de aur scăpat în strung, o lampă stinsă, cu feştila-n piept.
Deja, la momentul când se cunoscuse cu Mircea, creierul ei era perfect mobilat ca sală de forţă: colo un aparat pentru bicepşi, dincolo un spalier de care se agăţau piţipoance cu degetele pline de aur, o bicicletă medicinală, o bancă cu ditamai haltera pentru împins, la care munceau mereu câţiva neuroni transpiraţi, pleznind de importanţă. Toate se etalau în faţa unei uriaşe oglinzi, iar muzica antrenantă nu tăcea decât pentru câteva ore, noaptea.
Vremea răzbunării
Soarele se înfipsese bine în crucea de pe turla mare a bisericii Mănăstirii Cernica, la vremea când Mircea şi Carmen, asezaţi pe malul lacului pe o pătură chinezească luată de curând din “Europa”, deschideau prima conservă de stavrid în ulei a picnicului care se dorea a fi cu orice preţ romantic şi împăciuitor. Mircea, din cale-afară de visător, recita printre înghiţituri din Nichita:
„Ţi-am sărutat arcada, sternul, /
osul suav ce-mpodobeşte mâna, /
scheletul clipei străbătând eternul”.
În acelaşi timp, în uşa apartamentului familiei Badea, doi bărbaţi înfricoşători, îmbrăcaţi în negru, băteau cu o violenţă care nu prevestea nimic bun. Unul era înalt şi slab, celălalt mai înalt şi mai slab.
Cu ochelari negri, serioşi până la crispare, păreau smulşi direct din Men in black şi enervaţi cu cinci cafele. În poală.
Uşa de deschise şi în prag apăru silueta străvezie a bunicii lui Mircea.
“Bună ziua, doamnă ! Suntem detectivul şef Cătuşel Ciacanica şi inspectorul Luis Lănţug, de la SRIBIFM”, spuse unul.
“SRI… cum?”, tremură glasul bătrânei ca iarba sub răsuflarea coasei.
“Serviciul Român de Investigare a Bolnavilor Închipuiţi şi a Fraudelor Medicale, doamnă. Mircea Badea, domnul Mircea Badea este acasă ? În dosarele noastre figurează că e bolnav la acest domiciliu”.
“Aoleu, SRI-ul, Doamne-Maica Domnului, vai de viaţa noastră! Ce-ai făcut Mircea, ce-ai făcut, fetiţa mea! “, începu bătrâna să plângă, spărgându-şi vocea de uşile vecinilor, de lift şi ghenă.
“Unde-i Mircea? “, se avântă Ciacanica.
“Domnule, tocmai a ieşit să-şi ia aspirină Bayer, de aia efervescentă, eu nu pot, că mă doare operaţia, uite aici ce tăietură am!”, făcu femeia, dând să-şi ridice puloverele.
“Doamnă, cu noi nu ţine, vă ştim de mult din dosare…”, încropi Lănţug un atac la nimereală.
“Ei, eram şi eu tânără, mamă, comuniştii erau băieţi simpatici şi curajoşi, i-am ajutat şi eu cu ce-am putut. O slănină dusă-n sân la casa conspirativă, un pachet de manifeste, o urmărire ca-n Pistruiatul. Apropos de Nicolaescu, eram amândoi în Herăstrău, în ’44, el un puşti de 14 ani, îl învăţam despre urmăriri, când… ”
“Tăcere, nu ne interesează! Şi cu Dej şi Ceauşescu în închisoare cum a fost? ”
“Vaaai, e poveste lungă asta. Într-o zi, pe coridorul dinspre duşuri… dar poftiţi, intraţi la o cafea!”.
Peste trei ore, cei doi coborau scările, satisfăcuţi. În hol bătură palma, felicitându-se. Aveau material destul pentru bloguri. Nimeni nu se punea cu Zoso şi Piticu!
Comentariile fanilor aici
Respunsul meu adresat fanilor lui Mircea Badea aici
În patul plin de Brumă, Mircea Badea se perpelea pe tăcute. Era abia ora 9 a unei zile de luni în care nici iarba nu creşte, şi nu voia să o scoale pe Carmen, care avusese o săptămână grea. Cu toate că legea cu „Poliţia Concediilor Medicale” intrase de curând în vigoare, Mircea riscase. Îi trebuia şi lui o zi de relaxare la iarbă verde, aşa că se dăduse răcit şi-şi luase de la medicul arab Taher Zaher Skandalbani o hârtie pentru mogul. La cât transpiră în studioul ăla pentru câteva mii de parai şi o maşină japoneză, chiar poate să răcească pe bune într-o zi. Îl ustura ironia sorţii că tocmai el ajunsese să pună botul la maşini asiatice, tocmai el care avea pe vremuri o vorbă :
“Maşina germană e maşină germană!”
Ofta, acoperindu-şi faţa cu palmele, şoptind: “Incredibil, de necrezut!” Îşi mişca de la stânga la dreapta capul, într-o negare fără sfârşit. Totul în fiinţa lui era zbucium şi tremur, numai freza era perfectă, graţie colacului de wc îmbrăcat în burete pe care-şi ţinea capul când dormea. Nu-şi putea permite la poziţia lui să apară fie şi o secundă măcar cu freza pleoştită.
Cu câteva zile în urmă, Mircea recepţionase o lovitură extraordinară, un adevărat bumerang care-i frânsese aripile abia mijite. După ani de zile, în sfârşit îşi adunase tot curajul pentru a face o cerere în căsătorie. Iar Carmen îl refuzase scurt, în camera de lux din Sinaia unde o dusese el pentru a trăi cel mai romantic moment din viaţa lor. Un NU ca un şpiţ în moalele fundului, o ghilotină peste un trup de bebeluş râzând, o inimă smulsă din piept şi trântită încă bătând şi fleaşcă de sânge pe faţa lui albă de puşti tomnatic.
“Ritualul Bucuriei, numai ritualul e de vină ! Blestemat fie Ritualul Bucuriei care a făcut-o pe Carmen să spună NU!”
Câţi oameni, atâtea dureri
Într-o zi, cu mai mult de o săptămână în urmă, Mircea venise acasă de-a dreptul fericit. O colegă din Antenă îi dăduse de înţeles că ar fi încântată de o partidă la sfârşit de săptămână. Fata, foarte frumoasă, o tipă trendi care se îmbracă numai cu haine de firmă, înaltă şi cu sâni impertinenţi, venită mai de curând în trust.
Adevărul gol-goluţ este că pe Mircea nu prea îl interesează femeile aşa cum îi interesează pe alţi bărbaţi. Pentru el femeia este o provocare, un vas revelator al inteligenţei lui, un cobai alergat prin labirintul silogismelor devastatoare pe care le descătuşează de câte ori are ocazia să se afle în compania unor femei frumoase.
Pentru Mircea, sexul este o chestiune periferică a relaţiilor cu femeile, o simplă nevoie fiziologică, precum foamea, setea, somnul. Îi place să vadă femeia îngenunchiată în faţa monumentalităţii lui cognitive, prinsă ca-ntr-un năvod în meandrele exhaustivităţii expunerilor lui, înrobită, zăpăcită, îmbovinată de propria ei micime aspiraţională. Asta îl excită ca nimic altceva. Oricine îl cunoscuse pe Mircea la petreceri fusese uimit cât de mult asuda vedeta să se observe din satelit că posedă o inteligenţă în faţa căreia însuşi Newton ar fi zis, dacă ar fi avut norocul să lucreze la Intact:
“Băga-mi-aş picioarele, mă duc acasă, beau o cană de apă şi mă culc!”
Când îi iese planul şi năuceşte câte-o femeie, Mircea nu-şi mai încape în piele de bucurie. Aleargă pe scara blocului cu cămaşa scoasă din pantaloni, dă uşa de perete, aruncă borseta unde nimereşte, strigă „Buni, pune ciorba!” şi năvăleşte în dormitor unde începe Ritualul Bucuriei, cum îi place lui să-l numească, în taină. Sare în picioare pe pat, din picioare se aruncă pe saltea în genunchi, apoi din zvâcnirea saltelei iar în picioare, apoi iar din aer direct în genunchi. Face asta până la epuizare, cântând în şoaptă un textuleţ compus chiar de el şi pus într-o zi pe blog, dar şters după un mail incendiar de la Huidu :
„Yes, yes, yes, yes,
Sunt cel mai tare tip din univers,
Yes, yes, yes, yes, acesta-s eu,
Femeile mă văd ca pe un zeu…!”
Venită mai devreme ca de obicei de la Realitatea, Carmen văzuse pentru prima oară Ritualul Bucuriei în desfăşurare.
Sărmana femeie nu-şi putuse imagina că Mircea face aşa ceva. Îl credea un tip serios şi profund în esenţă, măcinat de apriorismele lui Kant, devotat praxiologiei şi cufundat în nuanţele semanticii. Carmen era un spirit de anvergură, pe vremuri, pe când trăgea la cântar peste 90 de kilograme şi avea preocupări deosebite: ikebana, estetica, axiologia şi logica combinatorică a lui Piaget. De antropologie se ocupa duminica, atunci când colegele ei se duceau la Grădina Zoologică, la grătar.
Dar toate aceste preocupări se duseseră pe apa sâmbetei când Carmen descoperise un domeniu fascinant, care le întrecea pe toate: fitnessul.
Devenise o adeptă înfocată a mişcării, deja era dependentă de sală. Dacă nu făcea zilnic măcar 500 de abdomene şi 400 de picioare cu greutăţi intra în depresie. Nivelul de endorfine din trupul ei sculptat perfect scădea sub limita legală, se simţea ratată şi inutilă societăţii. Un rebut, un ceas de aur scăpat în strung, o lampă stinsă, cu feştila-n piept.
Deja, la momentul când se cunoscuse cu Mircea, creierul ei era perfect mobilat ca sală de forţă: colo un aparat pentru bicepşi, dincolo un spalier de care se agăţau piţipoance cu degetele pline de aur, o bicicletă medicinală, o bancă cu ditamai haltera pentru împins, la care munceau mereu câţiva neuroni transpiraţi, pleznind de importanţă. Toate se etalau în faţa unei uriaşe oglinzi, iar muzica antrenantă nu tăcea decât pentru câteva ore, noaptea.
Vremea răzbunării
Soarele se înfipsese bine în crucea de pe turla mare a bisericii Mănăstirii Cernica, la vremea când Mircea şi Carmen, asezaţi pe malul lacului pe o pătură chinezească luată de curând din “Europa”, deschideau prima conservă de stavrid în ulei a picnicului care se dorea a fi cu orice preţ romantic şi împăciuitor. Mircea, din cale-afară de visător, recita printre înghiţituri din Nichita:
„Ţi-am sărutat arcada, sternul, /
osul suav ce-mpodobeşte mâna, /
scheletul clipei străbătând eternul”.
În acelaşi timp, în uşa apartamentului familiei Badea, doi bărbaţi înfricoşători, îmbrăcaţi în negru, băteau cu o violenţă care nu prevestea nimic bun. Unul era înalt şi slab, celălalt mai înalt şi mai slab.
Cu ochelari negri, serioşi până la crispare, păreau smulşi direct din Men in black şi enervaţi cu cinci cafele. În poală.
Uşa de deschise şi în prag apăru silueta străvezie a bunicii lui Mircea.
“Bună ziua, doamnă ! Suntem detectivul şef Cătuşel Ciacanica şi inspectorul Luis Lănţug, de la SRIBIFM”, spuse unul.
“SRI… cum?”, tremură glasul bătrânei ca iarba sub răsuflarea coasei.
“Serviciul Român de Investigare a Bolnavilor Închipuiţi şi a Fraudelor Medicale, doamnă. Mircea Badea, domnul Mircea Badea este acasă ? În dosarele noastre figurează că e bolnav la acest domiciliu”.
“Aoleu, SRI-ul, Doamne-Maica Domnului, vai de viaţa noastră! Ce-ai făcut Mircea, ce-ai făcut, fetiţa mea! “, începu bătrâna să plângă, spărgându-şi vocea de uşile vecinilor, de lift şi ghenă.
“Unde-i Mircea? “, se avântă Ciacanica.
“Domnule, tocmai a ieşit să-şi ia aspirină Bayer, de aia efervescentă, eu nu pot, că mă doare operaţia, uite aici ce tăietură am!”, făcu femeia, dând să-şi ridice puloverele.
“Doamnă, cu noi nu ţine, vă ştim de mult din dosare…”, încropi Lănţug un atac la nimereală.
“Ei, eram şi eu tânără, mamă, comuniştii erau băieţi simpatici şi curajoşi, i-am ajutat şi eu cu ce-am putut. O slănină dusă-n sân la casa conspirativă, un pachet de manifeste, o urmărire ca-n Pistruiatul. Apropos de Nicolaescu, eram amândoi în Herăstrău, în ’44, el un puşti de 14 ani, îl învăţam despre urmăriri, când… ”
“Tăcere, nu ne interesează! Şi cu Dej şi Ceauşescu în închisoare cum a fost? ”
“Vaaai, e poveste lungă asta. Într-o zi, pe coridorul dinspre duşuri… dar poftiţi, intraţi la o cafea!”.
Peste trei ore, cei doi coborau scările, satisfăcuţi. În hol bătură palma, felicitându-se. Aveau material destul pentru bloguri. Nimeni nu se punea cu Zoso şi Piticu!
Comentariile fanilor aici
Respunsul meu adresat fanilor lui Mircea Badea aici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
