O zi intr-o familie de bugetari

Prima duminică din luna mai e specială în fiecare an pentru familia Rapandulea. Se strâng toţi fraţii acasă la doctorul Antonie, pentru a-şi aduce aminte de minunaţii lor părinţi şi pentru a mai schimba o vorbă. Întâlnirea din 2010 avea să fie marcată de frământările prin care trecea ţara din cauza discuţiilor despre micşorarea veniturilor persoanelor bugetare. Totul fierbea, iar Veronica Rapandulea – Guronţu era în pragul disperării. Ica, după cum o alintau prietenii, putea fi personaj de roman fără probleme. De o frumuseţe extraordinară în tinereţe, înaltă, cu acel aer uşor impertinent care provoacă bărbaţii, a fost la un pas de o carieră strălucitoare în muzica uşoară. Însă, la „Mamaia” din ‘86, Loredana Groza, la numai 16 ani, reuşise să-i taie aripile. Loredana se iubea cu un mare securist din Constanţa şi aranjamentele n-au fost greu de făcut. Mai ales că şi Loredana avea voce, nu atât de bună ca a Icăi, dar ce mai conta.

Când Ica ajunse la apartamentul doctorului, ceilalţi erau deja acolo. Poliţistul Dumitru Rapandulea, roşu în obraji, o întâmpină cu un chiot: „Trăiască floarea din grădina noastră! Sau steaua fără nume de la Mamaia, cum era?”. De fiecare dată când lua ceva la bord, Mitică o tachina pe tema carierei muzicale fracturate de Loredana. „Hai c-am glumit, vino să ciocnim pentru tăticu!”, şi ridică paharul cu vin. Toţi îl imitară, mârâind şi ei: „Pentru tăticu!”

Defunctul Rapandulea avusese grijă de toţi copiii lui. Activist din convingere în tinereţe, apoi responsabil cu propaganda şi în ultimii ani membru în MAN, se învârtise de o vilă naţionalizată, pe care i-o lăsase Icăi, singura fată – lumina ochilor lui. Pe Antonie îl băgase în facultate pe uşa din dos, lui Mitică îi dăduse ca dar de nuntă o Dacie 1300 şi un apartament, lui George o casă la Roşu. Liviu nu avusese nevoie de ajutor, căci imediat ce terminase facultatea şi se angajase profesor la „Neculce” cunoscuse o fată de familie bună şi se căpătuise.

„Băi gabore, zise George, cum bei un pahar cum te iei de Ica. Ia vezi, că iar ne certăm!” Între poliţist şi agentul comunitar era o concureţă acerbă. Doi oameni ai ordinii, două braţe lungi ale legii, fiecare voia să arate că e mai important decât celălalt. „Hai să nu ne certăm şi anul ăsta, totuşi…, făcu împăciutor profesorul Liviu. Mai bine ia zi domn doctor cum mai e pe la spital.”

Doctorul Antonie îşi mai turnă un pahar de vin şi spuse: „Păi, cu bestiile de pacienţi care şi-au luat-o în cap. Cu asigurările astea mai vine câte unul deştept şi vrea totul gratis. Bă da’ eu nu mănânc? Nu mă îmbrac? Nu bag benzină? Atunci stai bă şi mori dacă nu dai. Nişte proşti!”. „La noi e mai groasă treaba, spuse Liviu. Nici nu vă daţi seama câţi nervi îţi consumi cu calcule cum să faci să-i înveţi pe elevi dar să nu-i înveţi. Dacă ştiu prea multe, canci meditaţii. Dacă nu ştiu nimic, bate la ochi şi nu merge nici aşa. Să dozezi mereu ca un farmacist porţia de învăţătură, cât să te caute în particular. Acum ne pregătim de grevă.”

Comunitarul George ţinea cel mai puţin la băutură şi nu-i trecuseră încă nervii pe poliţist. „Lăsaţi că-i apără domnu’ poliţist pe ăia mari, nu vă băgaţi la greve că ne dă bastoane!”. „Bă George, poate aduc bulanu’ ăla din maşină, ‘tu-ţi dormitoru’ mă-ti de panaramă! Că staţi toată ziua în boscheţi prin parcuri şi sugeţi din ţigară, luaţi pâinea de la gura Poliţiei, nişte juma’ de buletin de bat cinci odată! A zis şi şefu’ că sunteţi o structură rebundantă, reundundantă, re…”. „Re-dun-dan-tă”, sublinie profesorul.

Mitică nu pierdea nicio ocazie să tune şi să fulgere împotriva Gardienilor Publici. Îi considera, pe bună dreptate, nişte inutili, pomanagii într-o structură făcută doar ca să se mai găsească nişte funcţii pentru câţiva barosani. „Pe cine baţi tu, mă curcan obosit, tablagiul lui Ceaşcă ce eşti!”. „Bă, nu te lua acuma şi de Ceaşcă, bă bulangiule, mamă, dacă mai era ca pe vremuri, ce te ardeam cu bulanul la tălpi în secţie!”

Comunitarul se aruncă peste poliţist, doctorul şi profesorul le săriră în cârcă să-i despartă, Ica începu să zbiere isteric şi să plângă. „Eu ce să mai zic, măi, animalelor, la mine la Poştă, suntem toate cu nervii praf: dă-ne plicuri, dă-ne timbre, ce cod are Poplaca, de ce n-a ajuns coletul! Parcă eşti Dumnezeu, toţi vor ceva, da’ poate tu eşti nemâncat, vrei pauză de masă, mai vine câte o babă surdă de-ţi vine s-o omori… Mai bine ne-ar lua Vântu dar nu-l lasă Băsescu…”. „Dacă vă ia Vântu, vă închide în cinci ani!”, făcu profesorul coborând din cârca lui George care se mai calmase.

Defunctul Rapandulea parcă zâmbea în tabloul atârnat la loc de cinste, ca al lui Jock Ewing în salonul ranch-ului din Texas. „Haideţi să-ncingem un pokeraş”, zise doctorul luând cărţile de joc de pe un raft al bibliotecii. Jucau pe fise de 50 de bani pe care îi aveau într-o frumoasă cutie pirogravată, pe care bătrânul Rapandulea o luase de la Herculane, în ’65.

Ica se aşeză la masă, trâgându-şi nasul. Seara se depunea peste Centrul Civic, amestecându-se cu apa care izbucnea colorată din fântâni.

publicat aici