Falci

Judecătorul Fălci nu se simţea prea bine în acea dimineaţă. În ultimele zile, la Curtea Constituţională fuseseră discuţii aprinse pe tema ANI, iar lucrurile nu se tranşaseră, cu toate eforturile lui. „Tovarăşi, pardon, stimaţi colegi, ANI este pentru oricare din noi ca o drujbă pornită şi legată de o cracă. Se agită încolo şi încoace şi nu ştii ce ajunge să taie. Trebuie să fim prevăzători, măcar pentru binele democraţiei, dacă nu şi din alte considerente.” Majoritatea fuseseră de acord cu el, dar Lăzăroiu, Cochinescu şi Zegrean erau nişte nuci tari. Începuseră cu obiecţii, că nu e cazul să-şi extindă Curtea controlul de neconstituţionalitate la capitole din legea de funcţionare a ANI, că aşa şi pe dincolo.

Pentru Fălci, adevărul era clar: nişte coate-goale care toată viaţa n-au agonisit nimic şi n-au de ce să se teamă. Dar el, om chibzuit şi strângător, nu putea permite ca o agenţie să pună tunurile oriunde, poate şi pe el într-o zi. Şi toate căsuţele lui, făcute cu sudoarea frunţii, toate conturile puse bine la aer ozonat prin Elveţia să fie scărmănate de oricine.

Fălci avusese o noapte agitată. Prostata îi făcea ca o minge de ping-pong lovită cu o tigaie de un chinez nebun şi visase numai porcării. La un moment dat, se făcea că e pe marginea unei prăpăstii şi bătea un vânt năpraznic. Se ţinea de crengile unei sălcii şi nişte copii îşi zgâriau numele pe trunchi, cu bricegele. Apoi copiii s-au transformat în Lăzăroiu, Cochinescu şi Zegrean, care râdeau la el, cioplind salcia care se făcea tot mai subţire.
Judecătorul Fălci intră în bucătărie şi desfăcu două pastile de Prostamol. Nu-şi permintea ca la importanta şedinţă care urma la Curte să fie agitat. Dar dacă asta ar fi fost tot…

Atacul Măgduţei

Fălci avea de fapt pe suflet o problemă mai grea ca toate: dacă pierdea bătălia de la Curte avea să pară slab, neconvingător, deci impotent, simbolic vorbind, în ochii Măgduţei.
Drumurile lui Fălci şi ale Magdei se întâlniseră prin voia destinului, aşa simţea judecătorul. Dar destinul avea un nume foarte precis şi temut: Ciumac. Tolea Ciumac. Odată ieşit din închisoare, groaznicul Tolea îşi urmărea cu precizie de ceasornic elveţian planul pus la punct în nopţile de tristeţe amestecată cu furie pe care le îndurase în celula aburită de răsuflările deţinuţilor.

Primul pas fusese albirea imaginii, prin participarea la emisiunea lui Măruţă, băiatul cu ochi de ieduţ care turnase din plin cocolino peste barbarul Tolea. Acum lumea îl ştia ca pe un om liniştit, pâinea lui Dumnezeu, un tătic iubitor care n-avusese noroc în viaţă.
Ţi se rupea inima auzind că Magda nu vrea să-i dea copilul nici măcar în vizită, deşi o judecătoare care nu suporta fetele tinere şi frumoase îi dăduse dreptul de custodie fară probleme.
După aceea, punctul doi al planului mersese ca pe roate: luase copilul şi-l dusese unde şi-a înţărcat Voronin iapa.
Într-o seară ploioasă, pe când Fălci sorbea din ceşcuţa de ţuică fiartă, umărind „Noră pentru mama”, de dragul Brânduşei, soneria îl făcuse să tresară:
„Cine poate fi la ora asta, aşa, neanunţat?”. Deschisese uşa şi o siluetă neagră se aruncase la pieptul lui:
„Nu mă lăsaţi, domnule judecător, nu mă lăsaţi! se auzise de sub coama neagră o voce sfâşietoare! Sunt Magda Ciumac şi numai la dumneavoastră mi-e scăparea, salvaţi-mi copilul din ghearele monstrului! Vreau custodia!”

Vântul se spărgea apocaliptic de maşinile parcate pe străduţa cartierului Domenii, alarmele urlau, ploaia le uda capetele care păreau ale unor îndrogostiţi pe vecie.
Judecătorul Fălci se simţea un Ret Butler, plin de vigoare, dator să apere până la capăt plăpânda făptură care se ghemuise la pieptul lui şi apoi ceva mai jos.
În dormitorul în care de peste cincisprezece ani nu mai pătrunsese picior de femeie, Magda îşi dezvelise sânii, îl luase de păr şi-l făcuse să se simtă iarăşi ca un adolescent, trăgându-i nasul borcănat între sfârcurile ei. Emoţionat, în pragul exploziei, îi promisese Magdei că-i obţine custodia, că poate rezolva orice, el e cel mai puternic bărbat din ţară, inamovibil şi de nesculat. Din funcţie.
„Sunt unsă cu toate alifiile, trebuie să demonstrezi că poţi să-mi faci asta. În câteva zile fă ceva de răsunet, arată-ţi influenţa!”, îl provocase Magda. „Să mă conving că eşti vrednic de mine.”
„Orice, Magda, orice Măgduţa mea superbă şi pură… Nici nu ştii cât am suferit când măgarul ăla de Fusu te-a batjocorit la Inelul cu diamant. ”
Milionarul Călin Fusu, un şmecher al online-ului, n-avusese de lucru şi făcuse mişto de biata Măgduţa, care în taină aprecia acest neogen de bărbat.
„Taci, sclavule!”, poruncise Magda peste umăr, intrând în baie. Când revenise purta o mască neagră, de pisică şi în mâna ei marmoreană se zbătea o cravaşă neagră. Judecătorul înlemnise şi tot ce putuse să facă fusese să ceară un Prostamol. De fapt, două.

După o oră, Magda umplută de promisiuni şi termeni juridici, se urcase într-un Logan de la Pelicanul, care o ascunsese într-o clipă după copacii care tremurau fantomatic lângă Mănăstirea Caşin.
Bătrânul Fălci, mai mult mort decât viu, pe closet, se apucase să schiţeze pe o bucată de hârtie igienică un început de atac juridic la adresa ANI:
„Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile…”
Pe nesimţite, se făcu ora de plecare la Curte. Judecătorul coborî cele câteva trepte de la intrare, apoi ieşi pe portiţa mică din fier forjat a vilei albe şi impunătoare. Urcă piciorul drept în superbul Mercedes CLS, când o mână imensă ieşi de sub maşină şi-l apucă de glezna stângă. Judecătorul se scurse în canalul de sub bolid. Apoi tăcere.