Prima duminică din luna mai e specială în fiecare an pentru familia Rapandulea. Se strâng toţi fraţii acasă la doctorul Antonie, pentru a-şi aduce aminte de minunaţii lor părinţi şi pentru a mai schimba o vorbă. Întâlnirea din 2010 avea să fie marcată de frământările prin care trecea ţara din cauza discuţiilor despre micşorarea veniturilor persoanelor bugetare. Totul fierbea, iar Veronica Rapandulea – Guronţu era în pragul disperării. Ica, după cum o alintau prietenii, putea fi personaj de roman fără probleme. De o frumuseţe extraordinară în tinereţe, înaltă, cu acel aer uşor impertinent care provoacă bărbaţii, a fost la un pas de o carieră strălucitoare în muzica uşoară. Însă, la „Mamaia” din ‘86, Loredana Groza, la numai 16 ani, reuşise să-i taie aripile. Loredana se iubea cu un mare securist din Constanţa şi aranjamentele n-au fost greu de făcut. Mai ales că şi Loredana avea voce, nu atât de bună ca a Icăi, dar ce mai conta.
Când Ica ajunse la apartamentul doctorului, ceilalţi erau deja acolo. Poliţistul Dumitru Rapandulea, roşu în obraji, o întâmpină cu un chiot: „Trăiască floarea din grădina noastră! Sau steaua fără nume de la Mamaia, cum era?”. De fiecare dată când lua ceva la bord, Mitică o tachina pe tema carierei muzicale fracturate de Loredana. „Hai c-am glumit, vino să ciocnim pentru tăticu!”, şi ridică paharul cu vin. Toţi îl imitară, mârâind şi ei: „Pentru tăticu!”
Defunctul Rapandulea avusese grijă de toţi copiii lui. Activist din convingere în tinereţe, apoi responsabil cu propaganda şi în ultimii ani membru în MAN, se învârtise de o vilă naţionalizată, pe care i-o lăsase Icăi, singura fată – lumina ochilor lui. Pe Antonie îl băgase în facultate pe uşa din dos, lui Mitică îi dăduse ca dar de nuntă o Dacie 1300 şi un apartament, lui George o casă la Roşu. Liviu nu avusese nevoie de ajutor, căci imediat ce terminase facultatea şi se angajase profesor la „Neculce” cunoscuse o fată de familie bună şi se căpătuise.
„Băi gabore, zise George, cum bei un pahar cum te iei de Ica. Ia vezi, că iar ne certăm!” Între poliţist şi agentul comunitar era o concureţă acerbă. Doi oameni ai ordinii, două braţe lungi ale legii, fiecare voia să arate că e mai important decât celălalt. „Hai să nu ne certăm şi anul ăsta, totuşi…, făcu împăciutor profesorul Liviu. Mai bine ia zi domn doctor cum mai e pe la spital.”
Doctorul Antonie îşi mai turnă un pahar de vin şi spuse: „Păi, cu bestiile de pacienţi care şi-au luat-o în cap. Cu asigurările astea mai vine câte unul deştept şi vrea totul gratis. Bă da’ eu nu mănânc? Nu mă îmbrac? Nu bag benzină? Atunci stai bă şi mori dacă nu dai. Nişte proşti!”. „La noi e mai groasă treaba, spuse Liviu. Nici nu vă daţi seama câţi nervi îţi consumi cu calcule cum să faci să-i înveţi pe elevi dar să nu-i înveţi. Dacă ştiu prea multe, canci meditaţii. Dacă nu ştiu nimic, bate la ochi şi nu merge nici aşa. Să dozezi mereu ca un farmacist porţia de învăţătură, cât să te caute în particular. Acum ne pregătim de grevă.”
Comunitarul George ţinea cel mai puţin la băutură şi nu-i trecuseră încă nervii pe poliţist. „Lăsaţi că-i apără domnu’ poliţist pe ăia mari, nu vă băgaţi la greve că ne dă bastoane!”. „Bă George, poate aduc bulanu’ ăla din maşină, ‘tu-ţi dormitoru’ mă-ti de panaramă! Că staţi toată ziua în boscheţi prin parcuri şi sugeţi din ţigară, luaţi pâinea de la gura Poliţiei, nişte juma’ de buletin de bat cinci odată! A zis şi şefu’ că sunteţi o structură rebundantă, reundundantă, re…”. „Re-dun-dan-tă”, sublinie profesorul.
Mitică nu pierdea nicio ocazie să tune şi să fulgere împotriva Gardienilor Publici. Îi considera, pe bună dreptate, nişte inutili, pomanagii într-o structură făcută doar ca să se mai găsească nişte funcţii pentru câţiva barosani. „Pe cine baţi tu, mă curcan obosit, tablagiul lui Ceaşcă ce eşti!”. „Bă, nu te lua acuma şi de Ceaşcă, bă bulangiule, mamă, dacă mai era ca pe vremuri, ce te ardeam cu bulanul la tălpi în secţie!”
Comunitarul se aruncă peste poliţist, doctorul şi profesorul le săriră în cârcă să-i despartă, Ica începu să zbiere isteric şi să plângă. „Eu ce să mai zic, măi, animalelor, la mine la Poştă, suntem toate cu nervii praf: dă-ne plicuri, dă-ne timbre, ce cod are Poplaca, de ce n-a ajuns coletul! Parcă eşti Dumnezeu, toţi vor ceva, da’ poate tu eşti nemâncat, vrei pauză de masă, mai vine câte o babă surdă de-ţi vine s-o omori… Mai bine ne-ar lua Vântu dar nu-l lasă Băsescu…”. „Dacă vă ia Vântu, vă închide în cinci ani!”, făcu profesorul coborând din cârca lui George care se mai calmase.
Defunctul Rapandulea parcă zâmbea în tabloul atârnat la loc de cinste, ca al lui Jock Ewing în salonul ranch-ului din Texas. „Haideţi să-ncingem un pokeraş”, zise doctorul luând cărţile de joc de pe un raft al bibliotecii. Jucau pe fise de 50 de bani pe care îi aveau într-o frumoasă cutie pirogravată, pe care bătrânul Rapandulea o luase de la Herculane, în ’65.
Ica se aşeză la masă, trâgându-şi nasul. Seara se depunea peste Centrul Civic, amestecându-se cu apa care izbucnea colorată din fântâni.
publicat aici
luni, 17 mai 2010
marți, 11 mai 2010
Ziua cea mai lunga
Grig ne pregăteşte ceva
Într-o încăpere a coloratului centru MISA din Suedia, Grig îşi pilea unghiile lungi, dându-le o ascuţime tantrică periculoasă pentru spinările bietelor adepte. Îşi băuse Cico dinaintea mesei de prânz, urmând să susţină meditaţia coatelor-goale din România care nu se puteau învârti în spirală de unii singuri. RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, mârâia el mantra pentru dinamizarea chakrei de forţă, în vederea proiectării energiilor sale tocmai la Herculane.
Adjuncţii săi deja intraseră în meditaţie, aşteptând pătrunderea lui Grig în planul astral cu surle şi tobe, în muzica sferelor cereşti sau pe Vali Vijelie – depindea de dispoziţia gurului.Uşa se deschise şi un tip agitat intră în cameră, întrerupând mantrele:
“Şefu, ashramul din Pecineaga nu răspunde. Se aude că se pregăteşte o nouă descindere”.
“Şi n-au mobile?”
“Ori le-au bruiat ăia de la doi ş’un sfert telefoanele ori nu şi-au plătit iar abonamentele”.
“Bine. Dau un mms telepatic imediat”.
Grig se aşeză în lotus şi începu să înghită cam în modul în care o făcuse cu ani de zile în urmă la tv, în prezenţa lui Marius Tucă, într-un exerciţiu declarat că va face românii fericiţi. Episodul făcuse, într-adevăr, românii fericiţi. Dar nu într-un mod mistic, ci pur şi simplu se râsese zile întregi pe tema asta.
În ghearele Vrăjitorului
Pe strada Pecineaga, zid în zid cu ashramul, se construise în numai câteva luni o vilă impunătoare. De câteva săptămâni, Aliodor – Violet Împărat – Manolea se mutase în imobil şi era foarte fericit. Visurile lui prindeau contur.
Tocmai venise acasă pentru a-şi face somnul de înfrumuseţare de la mijlocul zilei, îmbrăcat în pijamaua lui de vrăjitor, cu coif înstelat şi mantie, când unda telepatică a lui Grig în drum spre ashram îl lovi ca un baros în creştetul capului.
Se sculă năuc şi începu să meargă prin casă ca un zombi, neştiind ce i s-a întâmplat. Mai păţise ceva asemănător după prima vizită la Marinar, când se dusese cu scopul clar de a-l convinge să-l ia consilier paranormal şi plecase vorbind singur despre reformarea statului. “E clar, parlamentarii şi mogulii au angajat paranormali să mă distrugă, trebuie să dau riposta imediat!”, se hotărî vrăjitorul.Deschise albumul cu poze ale tuturor celor care contează în România, de la oameni politici la simpli jurnalişti, de la moguli de presă la bloggeri, oameni de afaceri, câtăreţi şi actori. Albumul era furat de la nepoata adevăratei Mame Omida. Cea mai proaspătă fotografie era a viitorului om politic de anvergură internaţională, Teo.
Începu să se concentreze asupra imaginilor, proiectându-şi energiile negative şi, din momentul acela, pentru câteva zile, în România se petrecură evenimente incredibile şi aparent fără motiv.
Haosul cuprinde România
Cei de la Click se luară de Turcescu şi de Oana. Nervos, Turcescu începu să-i care cu tastatura după ceafă lui Patriciu pe facebook, pe twitter şi pe unde mai nimerea, până băieţii de la ziar fură luaţi la bombeuri de Imre.
Bloggerul Arhi venea liniştit acasă când îl atacă o haită de câini. După şuturile de rigoare urmă, bineînţeles, şi un post pe blog despre eutanasierea javrelor.
Radu Berceanu mergea cu maşina prin oraş, când una cu un Q7 îi tăie calea. Plin de spume, politicianul fâsâi pe loc o măsură anti-criză: mărirea impozitelor pentru maşinile cu motor de peste 2 litri. „Să geamă ăia cu Q7!”
La sediul ROMPERDOL trăzni bomba datoriilor. Preşedintele Dimitri Gogoniev sări că ei nu pot să dea banii, sunt prea mulţi. Să fie păsuiţi 3-4 ani. Poate 5-6, maxim 10. În fine, nu ne legăm de amănunte, în 10-20 de ani dau ei banii. Hai, 40, nu mai mult.
Pavel Coruţ avu o revelaţie şi înţelese, în sfârşit, marile taine ale vieţii: Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu, ci un extraterestru mai evoluat care comunică prin gânduri cu anumite persoane speciale de pe Pământ, folosind Babele din Bucegi ca relee; omul e Dumnezeu dacă se forjează bine cu autosugestie; icoanele nu plâng prin miracol, ci călugării le tunează dând găuri cu bormaşina Bosch în ele, montându-le pompiţe de insulină cu mir. Totul e simplu, întreabă-l pe Coruţ şi te lămureşti.
Şi multe altele s-au petrecut, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. Iar eu am încălecat pe-o şa, accelerând Porşea.
Bibliografie selectivă
Unghiile lui Bivolaru
Oamenii gurului în meditaţie
Grig Bivolaru la Marius Tucă
Meditaţii susţinute în mod subtil-telepatic de Grig
Scandalul Turcescu – Click
Arhi propune eutanasierea maidanezilor
Radu Berceanu – „…să geamă ăia cu Q7!”
„ROMPERDOL” nu-şi plăteşte datoriile
Într-o încăpere a coloratului centru MISA din Suedia, Grig îşi pilea unghiile lungi, dându-le o ascuţime tantrică periculoasă pentru spinările bietelor adepte. Îşi băuse Cico dinaintea mesei de prânz, urmând să susţină meditaţia coatelor-goale din România care nu se puteau învârti în spirală de unii singuri. RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, RRRAAAMMMM, mârâia el mantra pentru dinamizarea chakrei de forţă, în vederea proiectării energiilor sale tocmai la Herculane.
Adjuncţii săi deja intraseră în meditaţie, aşteptând pătrunderea lui Grig în planul astral cu surle şi tobe, în muzica sferelor cereşti sau pe Vali Vijelie – depindea de dispoziţia gurului.Uşa se deschise şi un tip agitat intră în cameră, întrerupând mantrele:
“Şefu, ashramul din Pecineaga nu răspunde. Se aude că se pregăteşte o nouă descindere”.
“Şi n-au mobile?”
“Ori le-au bruiat ăia de la doi ş’un sfert telefoanele ori nu şi-au plătit iar abonamentele”.
“Bine. Dau un mms telepatic imediat”.
Grig se aşeză în lotus şi începu să înghită cam în modul în care o făcuse cu ani de zile în urmă la tv, în prezenţa lui Marius Tucă, într-un exerciţiu declarat că va face românii fericiţi. Episodul făcuse, într-adevăr, românii fericiţi. Dar nu într-un mod mistic, ci pur şi simplu se râsese zile întregi pe tema asta.
În ghearele Vrăjitorului
Pe strada Pecineaga, zid în zid cu ashramul, se construise în numai câteva luni o vilă impunătoare. De câteva săptămâni, Aliodor – Violet Împărat – Manolea se mutase în imobil şi era foarte fericit. Visurile lui prindeau contur.
Tocmai venise acasă pentru a-şi face somnul de înfrumuseţare de la mijlocul zilei, îmbrăcat în pijamaua lui de vrăjitor, cu coif înstelat şi mantie, când unda telepatică a lui Grig în drum spre ashram îl lovi ca un baros în creştetul capului.
Se sculă năuc şi începu să meargă prin casă ca un zombi, neştiind ce i s-a întâmplat. Mai păţise ceva asemănător după prima vizită la Marinar, când se dusese cu scopul clar de a-l convinge să-l ia consilier paranormal şi plecase vorbind singur despre reformarea statului. “E clar, parlamentarii şi mogulii au angajat paranormali să mă distrugă, trebuie să dau riposta imediat!”, se hotărî vrăjitorul.Deschise albumul cu poze ale tuturor celor care contează în România, de la oameni politici la simpli jurnalişti, de la moguli de presă la bloggeri, oameni de afaceri, câtăreţi şi actori. Albumul era furat de la nepoata adevăratei Mame Omida. Cea mai proaspătă fotografie era a viitorului om politic de anvergură internaţională, Teo.
Începu să se concentreze asupra imaginilor, proiectându-şi energiile negative şi, din momentul acela, pentru câteva zile, în România se petrecură evenimente incredibile şi aparent fără motiv.
Haosul cuprinde România
Cei de la Click se luară de Turcescu şi de Oana. Nervos, Turcescu începu să-i care cu tastatura după ceafă lui Patriciu pe facebook, pe twitter şi pe unde mai nimerea, până băieţii de la ziar fură luaţi la bombeuri de Imre.
Bloggerul Arhi venea liniştit acasă când îl atacă o haită de câini. După şuturile de rigoare urmă, bineînţeles, şi un post pe blog despre eutanasierea javrelor.
Radu Berceanu mergea cu maşina prin oraş, când una cu un Q7 îi tăie calea. Plin de spume, politicianul fâsâi pe loc o măsură anti-criză: mărirea impozitelor pentru maşinile cu motor de peste 2 litri. „Să geamă ăia cu Q7!”
La sediul ROMPERDOL trăzni bomba datoriilor. Preşedintele Dimitri Gogoniev sări că ei nu pot să dea banii, sunt prea mulţi. Să fie păsuiţi 3-4 ani. Poate 5-6, maxim 10. În fine, nu ne legăm de amănunte, în 10-20 de ani dau ei banii. Hai, 40, nu mai mult.
Pavel Coruţ avu o revelaţie şi înţelese, în sfârşit, marile taine ale vieţii: Iisus nu e Fiul lui Dumnezeu, ci un extraterestru mai evoluat care comunică prin gânduri cu anumite persoane speciale de pe Pământ, folosind Babele din Bucegi ca relee; omul e Dumnezeu dacă se forjează bine cu autosugestie; icoanele nu plâng prin miracol, ci călugării le tunează dând găuri cu bormaşina Bosch în ele, montându-le pompiţe de insulină cu mir. Totul e simplu, întreabă-l pe Coruţ şi te lămureşti.
Şi multe altele s-au petrecut, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. Iar eu am încălecat pe-o şa, accelerând Porşea.
Bibliografie selectivă
Unghiile lui Bivolaru
Oamenii gurului în meditaţie
Grig Bivolaru la Marius Tucă
Meditaţii susţinute în mod subtil-telepatic de Grig
Scandalul Turcescu – Click
Arhi propune eutanasierea maidanezilor
Radu Berceanu – „…să geamă ăia cu Q7!”
„ROMPERDOL” nu-şi plăteşte datoriile
marți, 4 mai 2010
Un bărbat în furtună
Frământări, angoase şi speranţe.
În patul plin de Brumă, Mircea Badea se perpelea pe tăcute. Era abia ora 9 a unei zile de luni în care nici iarba nu creşte, şi nu voia să o scoale pe Carmen, care avusese o săptămână grea. Cu toate că legea cu „Poliţia Concediilor Medicale” intrase de curând în vigoare, Mircea riscase. Îi trebuia şi lui o zi de relaxare la iarbă verde, aşa că se dăduse răcit şi-şi luase de la medicul arab Taher Zaher Skandalbani o hârtie pentru mogul. La cât transpiră în studioul ăla pentru câteva mii de parai şi o maşină japoneză, chiar poate să răcească pe bune într-o zi. Îl ustura ironia sorţii că tocmai el ajunsese să pună botul la maşini asiatice, tocmai el care avea pe vremuri o vorbă :
“Maşina germană e maşină germană!”
Ofta, acoperindu-şi faţa cu palmele, şoptind: “Incredibil, de necrezut!” Îşi mişca de la stânga la dreapta capul, într-o negare fără sfârşit. Totul în fiinţa lui era zbucium şi tremur, numai freza era perfectă, graţie colacului de wc îmbrăcat în burete pe care-şi ţinea capul când dormea. Nu-şi putea permite la poziţia lui să apară fie şi o secundă măcar cu freza pleoştită.
Cu câteva zile în urmă, Mircea recepţionase o lovitură extraordinară, un adevărat bumerang care-i frânsese aripile abia mijite. După ani de zile, în sfârşit îşi adunase tot curajul pentru a face o cerere în căsătorie. Iar Carmen îl refuzase scurt, în camera de lux din Sinaia unde o dusese el pentru a trăi cel mai romantic moment din viaţa lor. Un NU ca un şpiţ în moalele fundului, o ghilotină peste un trup de bebeluş râzând, o inimă smulsă din piept şi trântită încă bătând şi fleaşcă de sânge pe faţa lui albă de puşti tomnatic.
“Ritualul Bucuriei, numai ritualul e de vină ! Blestemat fie Ritualul Bucuriei care a făcut-o pe Carmen să spună NU!”
Câţi oameni, atâtea dureri
Într-o zi, cu mai mult de o săptămână în urmă, Mircea venise acasă de-a dreptul fericit. O colegă din Antenă îi dăduse de înţeles că ar fi încântată de o partidă la sfârşit de săptămână. Fata, foarte frumoasă, o tipă trendi care se îmbracă numai cu haine de firmă, înaltă şi cu sâni impertinenţi, venită mai de curând în trust.
Adevărul gol-goluţ este că pe Mircea nu prea îl interesează femeile aşa cum îi interesează pe alţi bărbaţi. Pentru el femeia este o provocare, un vas revelator al inteligenţei lui, un cobai alergat prin labirintul silogismelor devastatoare pe care le descătuşează de câte ori are ocazia să se afle în compania unor femei frumoase.
Pentru Mircea, sexul este o chestiune periferică a relaţiilor cu femeile, o simplă nevoie fiziologică, precum foamea, setea, somnul. Îi place să vadă femeia îngenunchiată în faţa monumentalităţii lui cognitive, prinsă ca-ntr-un năvod în meandrele exhaustivităţii expunerilor lui, înrobită, zăpăcită, îmbovinată de propria ei micime aspiraţională. Asta îl excită ca nimic altceva. Oricine îl cunoscuse pe Mircea la petreceri fusese uimit cât de mult asuda vedeta să se observe din satelit că posedă o inteligenţă în faţa căreia însuşi Newton ar fi zis, dacă ar fi avut norocul să lucreze la Intact:
“Băga-mi-aş picioarele, mă duc acasă, beau o cană de apă şi mă culc!”
Când îi iese planul şi năuceşte câte-o femeie, Mircea nu-şi mai încape în piele de bucurie. Aleargă pe scara blocului cu cămaşa scoasă din pantaloni, dă uşa de perete, aruncă borseta unde nimereşte, strigă „Buni, pune ciorba!” şi năvăleşte în dormitor unde începe Ritualul Bucuriei, cum îi place lui să-l numească, în taină. Sare în picioare pe pat, din picioare se aruncă pe saltea în genunchi, apoi din zvâcnirea saltelei iar în picioare, apoi iar din aer direct în genunchi. Face asta până la epuizare, cântând în şoaptă un textuleţ compus chiar de el şi pus într-o zi pe blog, dar şters după un mail incendiar de la Huidu :
„Yes, yes, yes, yes,
Sunt cel mai tare tip din univers,
Yes, yes, yes, yes, acesta-s eu,
Femeile mă văd ca pe un zeu…!”
Venită mai devreme ca de obicei de la Realitatea, Carmen văzuse pentru prima oară Ritualul Bucuriei în desfăşurare.
Sărmana femeie nu-şi putuse imagina că Mircea face aşa ceva. Îl credea un tip serios şi profund în esenţă, măcinat de apriorismele lui Kant, devotat praxiologiei şi cufundat în nuanţele semanticii. Carmen era un spirit de anvergură, pe vremuri, pe când trăgea la cântar peste 90 de kilograme şi avea preocupări deosebite: ikebana, estetica, axiologia şi logica combinatorică a lui Piaget. De antropologie se ocupa duminica, atunci când colegele ei se duceau la Grădina Zoologică, la grătar.
Dar toate aceste preocupări se duseseră pe apa sâmbetei când Carmen descoperise un domeniu fascinant, care le întrecea pe toate: fitnessul.
Devenise o adeptă înfocată a mişcării, deja era dependentă de sală. Dacă nu făcea zilnic măcar 500 de abdomene şi 400 de picioare cu greutăţi intra în depresie. Nivelul de endorfine din trupul ei sculptat perfect scădea sub limita legală, se simţea ratată şi inutilă societăţii. Un rebut, un ceas de aur scăpat în strung, o lampă stinsă, cu feştila-n piept.
Deja, la momentul când se cunoscuse cu Mircea, creierul ei era perfect mobilat ca sală de forţă: colo un aparat pentru bicepşi, dincolo un spalier de care se agăţau piţipoance cu degetele pline de aur, o bicicletă medicinală, o bancă cu ditamai haltera pentru împins, la care munceau mereu câţiva neuroni transpiraţi, pleznind de importanţă. Toate se etalau în faţa unei uriaşe oglinzi, iar muzica antrenantă nu tăcea decât pentru câteva ore, noaptea.
Vremea răzbunării
Soarele se înfipsese bine în crucea de pe turla mare a bisericii Mănăstirii Cernica, la vremea când Mircea şi Carmen, asezaţi pe malul lacului pe o pătură chinezească luată de curând din “Europa”, deschideau prima conservă de stavrid în ulei a picnicului care se dorea a fi cu orice preţ romantic şi împăciuitor. Mircea, din cale-afară de visător, recita printre înghiţituri din Nichita:
„Ţi-am sărutat arcada, sternul, /
osul suav ce-mpodobeşte mâna, /
scheletul clipei străbătând eternul”.
În acelaşi timp, în uşa apartamentului familiei Badea, doi bărbaţi înfricoşători, îmbrăcaţi în negru, băteau cu o violenţă care nu prevestea nimic bun. Unul era înalt şi slab, celălalt mai înalt şi mai slab.
Cu ochelari negri, serioşi până la crispare, păreau smulşi direct din Men in black şi enervaţi cu cinci cafele. În poală.
Uşa de deschise şi în prag apăru silueta străvezie a bunicii lui Mircea.
“Bună ziua, doamnă ! Suntem detectivul şef Cătuşel Ciacanica şi inspectorul Luis Lănţug, de la SRIBIFM”, spuse unul.
“SRI… cum?”, tremură glasul bătrânei ca iarba sub răsuflarea coasei.
“Serviciul Român de Investigare a Bolnavilor Închipuiţi şi a Fraudelor Medicale, doamnă. Mircea Badea, domnul Mircea Badea este acasă ? În dosarele noastre figurează că e bolnav la acest domiciliu”.
“Aoleu, SRI-ul, Doamne-Maica Domnului, vai de viaţa noastră! Ce-ai făcut Mircea, ce-ai făcut, fetiţa mea! “, începu bătrâna să plângă, spărgându-şi vocea de uşile vecinilor, de lift şi ghenă.
“Unde-i Mircea? “, se avântă Ciacanica.
“Domnule, tocmai a ieşit să-şi ia aspirină Bayer, de aia efervescentă, eu nu pot, că mă doare operaţia, uite aici ce tăietură am!”, făcu femeia, dând să-şi ridice puloverele.
“Doamnă, cu noi nu ţine, vă ştim de mult din dosare…”, încropi Lănţug un atac la nimereală.
“Ei, eram şi eu tânără, mamă, comuniştii erau băieţi simpatici şi curajoşi, i-am ajutat şi eu cu ce-am putut. O slănină dusă-n sân la casa conspirativă, un pachet de manifeste, o urmărire ca-n Pistruiatul. Apropos de Nicolaescu, eram amândoi în Herăstrău, în ’44, el un puşti de 14 ani, îl învăţam despre urmăriri, când… ”
“Tăcere, nu ne interesează! Şi cu Dej şi Ceauşescu în închisoare cum a fost? ”
“Vaaai, e poveste lungă asta. Într-o zi, pe coridorul dinspre duşuri… dar poftiţi, intraţi la o cafea!”.
Peste trei ore, cei doi coborau scările, satisfăcuţi. În hol bătură palma, felicitându-se. Aveau material destul pentru bloguri. Nimeni nu se punea cu Zoso şi Piticu!
Comentariile fanilor aici
Respunsul meu adresat fanilor lui Mircea Badea aici
În patul plin de Brumă, Mircea Badea se perpelea pe tăcute. Era abia ora 9 a unei zile de luni în care nici iarba nu creşte, şi nu voia să o scoale pe Carmen, care avusese o săptămână grea. Cu toate că legea cu „Poliţia Concediilor Medicale” intrase de curând în vigoare, Mircea riscase. Îi trebuia şi lui o zi de relaxare la iarbă verde, aşa că se dăduse răcit şi-şi luase de la medicul arab Taher Zaher Skandalbani o hârtie pentru mogul. La cât transpiră în studioul ăla pentru câteva mii de parai şi o maşină japoneză, chiar poate să răcească pe bune într-o zi. Îl ustura ironia sorţii că tocmai el ajunsese să pună botul la maşini asiatice, tocmai el care avea pe vremuri o vorbă :
“Maşina germană e maşină germană!”
Ofta, acoperindu-şi faţa cu palmele, şoptind: “Incredibil, de necrezut!” Îşi mişca de la stânga la dreapta capul, într-o negare fără sfârşit. Totul în fiinţa lui era zbucium şi tremur, numai freza era perfectă, graţie colacului de wc îmbrăcat în burete pe care-şi ţinea capul când dormea. Nu-şi putea permite la poziţia lui să apară fie şi o secundă măcar cu freza pleoştită.
Cu câteva zile în urmă, Mircea recepţionase o lovitură extraordinară, un adevărat bumerang care-i frânsese aripile abia mijite. După ani de zile, în sfârşit îşi adunase tot curajul pentru a face o cerere în căsătorie. Iar Carmen îl refuzase scurt, în camera de lux din Sinaia unde o dusese el pentru a trăi cel mai romantic moment din viaţa lor. Un NU ca un şpiţ în moalele fundului, o ghilotină peste un trup de bebeluş râzând, o inimă smulsă din piept şi trântită încă bătând şi fleaşcă de sânge pe faţa lui albă de puşti tomnatic.
“Ritualul Bucuriei, numai ritualul e de vină ! Blestemat fie Ritualul Bucuriei care a făcut-o pe Carmen să spună NU!”
Câţi oameni, atâtea dureri
Într-o zi, cu mai mult de o săptămână în urmă, Mircea venise acasă de-a dreptul fericit. O colegă din Antenă îi dăduse de înţeles că ar fi încântată de o partidă la sfârşit de săptămână. Fata, foarte frumoasă, o tipă trendi care se îmbracă numai cu haine de firmă, înaltă şi cu sâni impertinenţi, venită mai de curând în trust.
Adevărul gol-goluţ este că pe Mircea nu prea îl interesează femeile aşa cum îi interesează pe alţi bărbaţi. Pentru el femeia este o provocare, un vas revelator al inteligenţei lui, un cobai alergat prin labirintul silogismelor devastatoare pe care le descătuşează de câte ori are ocazia să se afle în compania unor femei frumoase.
Pentru Mircea, sexul este o chestiune periferică a relaţiilor cu femeile, o simplă nevoie fiziologică, precum foamea, setea, somnul. Îi place să vadă femeia îngenunchiată în faţa monumentalităţii lui cognitive, prinsă ca-ntr-un năvod în meandrele exhaustivităţii expunerilor lui, înrobită, zăpăcită, îmbovinată de propria ei micime aspiraţională. Asta îl excită ca nimic altceva. Oricine îl cunoscuse pe Mircea la petreceri fusese uimit cât de mult asuda vedeta să se observe din satelit că posedă o inteligenţă în faţa căreia însuşi Newton ar fi zis, dacă ar fi avut norocul să lucreze la Intact:
“Băga-mi-aş picioarele, mă duc acasă, beau o cană de apă şi mă culc!”
Când îi iese planul şi năuceşte câte-o femeie, Mircea nu-şi mai încape în piele de bucurie. Aleargă pe scara blocului cu cămaşa scoasă din pantaloni, dă uşa de perete, aruncă borseta unde nimereşte, strigă „Buni, pune ciorba!” şi năvăleşte în dormitor unde începe Ritualul Bucuriei, cum îi place lui să-l numească, în taină. Sare în picioare pe pat, din picioare se aruncă pe saltea în genunchi, apoi din zvâcnirea saltelei iar în picioare, apoi iar din aer direct în genunchi. Face asta până la epuizare, cântând în şoaptă un textuleţ compus chiar de el şi pus într-o zi pe blog, dar şters după un mail incendiar de la Huidu :
„Yes, yes, yes, yes,
Sunt cel mai tare tip din univers,
Yes, yes, yes, yes, acesta-s eu,
Femeile mă văd ca pe un zeu…!”
Venită mai devreme ca de obicei de la Realitatea, Carmen văzuse pentru prima oară Ritualul Bucuriei în desfăşurare.
Sărmana femeie nu-şi putuse imagina că Mircea face aşa ceva. Îl credea un tip serios şi profund în esenţă, măcinat de apriorismele lui Kant, devotat praxiologiei şi cufundat în nuanţele semanticii. Carmen era un spirit de anvergură, pe vremuri, pe când trăgea la cântar peste 90 de kilograme şi avea preocupări deosebite: ikebana, estetica, axiologia şi logica combinatorică a lui Piaget. De antropologie se ocupa duminica, atunci când colegele ei se duceau la Grădina Zoologică, la grătar.
Dar toate aceste preocupări se duseseră pe apa sâmbetei când Carmen descoperise un domeniu fascinant, care le întrecea pe toate: fitnessul.
Devenise o adeptă înfocată a mişcării, deja era dependentă de sală. Dacă nu făcea zilnic măcar 500 de abdomene şi 400 de picioare cu greutăţi intra în depresie. Nivelul de endorfine din trupul ei sculptat perfect scădea sub limita legală, se simţea ratată şi inutilă societăţii. Un rebut, un ceas de aur scăpat în strung, o lampă stinsă, cu feştila-n piept.
Deja, la momentul când se cunoscuse cu Mircea, creierul ei era perfect mobilat ca sală de forţă: colo un aparat pentru bicepşi, dincolo un spalier de care se agăţau piţipoance cu degetele pline de aur, o bicicletă medicinală, o bancă cu ditamai haltera pentru împins, la care munceau mereu câţiva neuroni transpiraţi, pleznind de importanţă. Toate se etalau în faţa unei uriaşe oglinzi, iar muzica antrenantă nu tăcea decât pentru câteva ore, noaptea.
Vremea răzbunării
Soarele se înfipsese bine în crucea de pe turla mare a bisericii Mănăstirii Cernica, la vremea când Mircea şi Carmen, asezaţi pe malul lacului pe o pătură chinezească luată de curând din “Europa”, deschideau prima conservă de stavrid în ulei a picnicului care se dorea a fi cu orice preţ romantic şi împăciuitor. Mircea, din cale-afară de visător, recita printre înghiţituri din Nichita:
„Ţi-am sărutat arcada, sternul, /
osul suav ce-mpodobeşte mâna, /
scheletul clipei străbătând eternul”.
În acelaşi timp, în uşa apartamentului familiei Badea, doi bărbaţi înfricoşători, îmbrăcaţi în negru, băteau cu o violenţă care nu prevestea nimic bun. Unul era înalt şi slab, celălalt mai înalt şi mai slab.
Cu ochelari negri, serioşi până la crispare, păreau smulşi direct din Men in black şi enervaţi cu cinci cafele. În poală.
Uşa de deschise şi în prag apăru silueta străvezie a bunicii lui Mircea.
“Bună ziua, doamnă ! Suntem detectivul şef Cătuşel Ciacanica şi inspectorul Luis Lănţug, de la SRIBIFM”, spuse unul.
“SRI… cum?”, tremură glasul bătrânei ca iarba sub răsuflarea coasei.
“Serviciul Român de Investigare a Bolnavilor Închipuiţi şi a Fraudelor Medicale, doamnă. Mircea Badea, domnul Mircea Badea este acasă ? În dosarele noastre figurează că e bolnav la acest domiciliu”.
“Aoleu, SRI-ul, Doamne-Maica Domnului, vai de viaţa noastră! Ce-ai făcut Mircea, ce-ai făcut, fetiţa mea! “, începu bătrâna să plângă, spărgându-şi vocea de uşile vecinilor, de lift şi ghenă.
“Unde-i Mircea? “, se avântă Ciacanica.
“Domnule, tocmai a ieşit să-şi ia aspirină Bayer, de aia efervescentă, eu nu pot, că mă doare operaţia, uite aici ce tăietură am!”, făcu femeia, dând să-şi ridice puloverele.
“Doamnă, cu noi nu ţine, vă ştim de mult din dosare…”, încropi Lănţug un atac la nimereală.
“Ei, eram şi eu tânără, mamă, comuniştii erau băieţi simpatici şi curajoşi, i-am ajutat şi eu cu ce-am putut. O slănină dusă-n sân la casa conspirativă, un pachet de manifeste, o urmărire ca-n Pistruiatul. Apropos de Nicolaescu, eram amândoi în Herăstrău, în ’44, el un puşti de 14 ani, îl învăţam despre urmăriri, când… ”
“Tăcere, nu ne interesează! Şi cu Dej şi Ceauşescu în închisoare cum a fost? ”
“Vaaai, e poveste lungă asta. Într-o zi, pe coridorul dinspre duşuri… dar poftiţi, intraţi la o cafea!”.
Peste trei ore, cei doi coborau scările, satisfăcuţi. În hol bătură palma, felicitându-se. Aveau material destul pentru bloguri. Nimeni nu se punea cu Zoso şi Piticu!
Comentariile fanilor aici
Respunsul meu adresat fanilor lui Mircea Badea aici
joi, 29 aprilie 2010
Falci
Judecătorul Fălci nu se simţea prea bine în acea dimineaţă. În ultimele zile, la Curtea Constituţională fuseseră discuţii aprinse pe tema ANI, iar lucrurile nu se tranşaseră, cu toate eforturile lui. „Tovarăşi, pardon, stimaţi colegi, ANI este pentru oricare din noi ca o drujbă pornită şi legată de o cracă. Se agită încolo şi încoace şi nu ştii ce ajunge să taie. Trebuie să fim prevăzători, măcar pentru binele democraţiei, dacă nu şi din alte considerente.” Majoritatea fuseseră de acord cu el, dar Lăzăroiu, Cochinescu şi Zegrean erau nişte nuci tari. Începuseră cu obiecţii, că nu e cazul să-şi extindă Curtea controlul de neconstituţionalitate la capitole din legea de funcţionare a ANI, că aşa şi pe dincolo.
Pentru Fălci, adevărul era clar: nişte coate-goale care toată viaţa n-au agonisit nimic şi n-au de ce să se teamă. Dar el, om chibzuit şi strângător, nu putea permite ca o agenţie să pună tunurile oriunde, poate şi pe el într-o zi. Şi toate căsuţele lui, făcute cu sudoarea frunţii, toate conturile puse bine la aer ozonat prin Elveţia să fie scărmănate de oricine.
Fălci avusese o noapte agitată. Prostata îi făcea ca o minge de ping-pong lovită cu o tigaie de un chinez nebun şi visase numai porcării. La un moment dat, se făcea că e pe marginea unei prăpăstii şi bătea un vânt năpraznic. Se ţinea de crengile unei sălcii şi nişte copii îşi zgâriau numele pe trunchi, cu bricegele. Apoi copiii s-au transformat în Lăzăroiu, Cochinescu şi Zegrean, care râdeau la el, cioplind salcia care se făcea tot mai subţire.
Judecătorul Fălci intră în bucătărie şi desfăcu două pastile de Prostamol. Nu-şi permintea ca la importanta şedinţă care urma la Curte să fie agitat. Dar dacă asta ar fi fost tot…
Atacul Măgduţei
Fălci avea de fapt pe suflet o problemă mai grea ca toate: dacă pierdea bătălia de la Curte avea să pară slab, neconvingător, deci impotent, simbolic vorbind, în ochii Măgduţei.
Drumurile lui Fălci şi ale Magdei se întâlniseră prin voia destinului, aşa simţea judecătorul. Dar destinul avea un nume foarte precis şi temut: Ciumac. Tolea Ciumac. Odată ieşit din închisoare, groaznicul Tolea îşi urmărea cu precizie de ceasornic elveţian planul pus la punct în nopţile de tristeţe amestecată cu furie pe care le îndurase în celula aburită de răsuflările deţinuţilor.
Primul pas fusese albirea imaginii, prin participarea la emisiunea lui Măruţă, băiatul cu ochi de ieduţ care turnase din plin cocolino peste barbarul Tolea. Acum lumea îl ştia ca pe un om liniştit, pâinea lui Dumnezeu, un tătic iubitor care n-avusese noroc în viaţă.
Ţi se rupea inima auzind că Magda nu vrea să-i dea copilul nici măcar în vizită, deşi o judecătoare care nu suporta fetele tinere şi frumoase îi dăduse dreptul de custodie fară probleme.
După aceea, punctul doi al planului mersese ca pe roate: luase copilul şi-l dusese unde şi-a înţărcat Voronin iapa.
Într-o seară ploioasă, pe când Fălci sorbea din ceşcuţa de ţuică fiartă, umărind „Noră pentru mama”, de dragul Brânduşei, soneria îl făcuse să tresară:
„Cine poate fi la ora asta, aşa, neanunţat?”. Deschisese uşa şi o siluetă neagră se aruncase la pieptul lui:
„Nu mă lăsaţi, domnule judecător, nu mă lăsaţi! se auzise de sub coama neagră o voce sfâşietoare! Sunt Magda Ciumac şi numai la dumneavoastră mi-e scăparea, salvaţi-mi copilul din ghearele monstrului! Vreau custodia!”
Vântul se spărgea apocaliptic de maşinile parcate pe străduţa cartierului Domenii, alarmele urlau, ploaia le uda capetele care păreau ale unor îndrogostiţi pe vecie.
Judecătorul Fălci se simţea un Ret Butler, plin de vigoare, dator să apere până la capăt plăpânda făptură care se ghemuise la pieptul lui şi apoi ceva mai jos.
În dormitorul în care de peste cincisprezece ani nu mai pătrunsese picior de femeie, Magda îşi dezvelise sânii, îl luase de păr şi-l făcuse să se simtă iarăşi ca un adolescent, trăgându-i nasul borcănat între sfârcurile ei. Emoţionat, în pragul exploziei, îi promisese Magdei că-i obţine custodia, că poate rezolva orice, el e cel mai puternic bărbat din ţară, inamovibil şi de nesculat. Din funcţie.
„Sunt unsă cu toate alifiile, trebuie să demonstrezi că poţi să-mi faci asta. În câteva zile fă ceva de răsunet, arată-ţi influenţa!”, îl provocase Magda. „Să mă conving că eşti vrednic de mine.”
„Orice, Magda, orice Măgduţa mea superbă şi pură… Nici nu ştii cât am suferit când măgarul ăla de Fusu te-a batjocorit la Inelul cu diamant. ”
Milionarul Călin Fusu, un şmecher al online-ului, n-avusese de lucru şi făcuse mişto de biata Măgduţa, care în taină aprecia acest neogen de bărbat.
„Taci, sclavule!”, poruncise Magda peste umăr, intrând în baie. Când revenise purta o mască neagră, de pisică şi în mâna ei marmoreană se zbătea o cravaşă neagră. Judecătorul înlemnise şi tot ce putuse să facă fusese să ceară un Prostamol. De fapt, două.
După o oră, Magda umplută de promisiuni şi termeni juridici, se urcase într-un Logan de la Pelicanul, care o ascunsese într-o clipă după copacii care tremurau fantomatic lângă Mănăstirea Caşin.
Bătrânul Fălci, mai mult mort decât viu, pe closet, se apucase să schiţeze pe o bucată de hârtie igienică un început de atac juridic la adresa ANI:
„Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile…”
Pe nesimţite, se făcu ora de plecare la Curte. Judecătorul coborî cele câteva trepte de la intrare, apoi ieşi pe portiţa mică din fier forjat a vilei albe şi impunătoare. Urcă piciorul drept în superbul Mercedes CLS, când o mână imensă ieşi de sub maşină şi-l apucă de glezna stângă. Judecătorul se scurse în canalul de sub bolid. Apoi tăcere.
Pentru Fălci, adevărul era clar: nişte coate-goale care toată viaţa n-au agonisit nimic şi n-au de ce să se teamă. Dar el, om chibzuit şi strângător, nu putea permite ca o agenţie să pună tunurile oriunde, poate şi pe el într-o zi. Şi toate căsuţele lui, făcute cu sudoarea frunţii, toate conturile puse bine la aer ozonat prin Elveţia să fie scărmănate de oricine.
Fălci avusese o noapte agitată. Prostata îi făcea ca o minge de ping-pong lovită cu o tigaie de un chinez nebun şi visase numai porcării. La un moment dat, se făcea că e pe marginea unei prăpăstii şi bătea un vânt năpraznic. Se ţinea de crengile unei sălcii şi nişte copii îşi zgâriau numele pe trunchi, cu bricegele. Apoi copiii s-au transformat în Lăzăroiu, Cochinescu şi Zegrean, care râdeau la el, cioplind salcia care se făcea tot mai subţire.
Judecătorul Fălci intră în bucătărie şi desfăcu două pastile de Prostamol. Nu-şi permintea ca la importanta şedinţă care urma la Curte să fie agitat. Dar dacă asta ar fi fost tot…
Atacul Măgduţei
Fălci avea de fapt pe suflet o problemă mai grea ca toate: dacă pierdea bătălia de la Curte avea să pară slab, neconvingător, deci impotent, simbolic vorbind, în ochii Măgduţei.
Drumurile lui Fălci şi ale Magdei se întâlniseră prin voia destinului, aşa simţea judecătorul. Dar destinul avea un nume foarte precis şi temut: Ciumac. Tolea Ciumac. Odată ieşit din închisoare, groaznicul Tolea îşi urmărea cu precizie de ceasornic elveţian planul pus la punct în nopţile de tristeţe amestecată cu furie pe care le îndurase în celula aburită de răsuflările deţinuţilor.
Primul pas fusese albirea imaginii, prin participarea la emisiunea lui Măruţă, băiatul cu ochi de ieduţ care turnase din plin cocolino peste barbarul Tolea. Acum lumea îl ştia ca pe un om liniştit, pâinea lui Dumnezeu, un tătic iubitor care n-avusese noroc în viaţă.
Ţi se rupea inima auzind că Magda nu vrea să-i dea copilul nici măcar în vizită, deşi o judecătoare care nu suporta fetele tinere şi frumoase îi dăduse dreptul de custodie fară probleme.
După aceea, punctul doi al planului mersese ca pe roate: luase copilul şi-l dusese unde şi-a înţărcat Voronin iapa.
Într-o seară ploioasă, pe când Fălci sorbea din ceşcuţa de ţuică fiartă, umărind „Noră pentru mama”, de dragul Brânduşei, soneria îl făcuse să tresară:
„Cine poate fi la ora asta, aşa, neanunţat?”. Deschisese uşa şi o siluetă neagră se aruncase la pieptul lui:
„Nu mă lăsaţi, domnule judecător, nu mă lăsaţi! se auzise de sub coama neagră o voce sfâşietoare! Sunt Magda Ciumac şi numai la dumneavoastră mi-e scăparea, salvaţi-mi copilul din ghearele monstrului! Vreau custodia!”
Vântul se spărgea apocaliptic de maşinile parcate pe străduţa cartierului Domenii, alarmele urlau, ploaia le uda capetele care păreau ale unor îndrogostiţi pe vecie.
Judecătorul Fălci se simţea un Ret Butler, plin de vigoare, dator să apere până la capăt plăpânda făptură care se ghemuise la pieptul lui şi apoi ceva mai jos.
În dormitorul în care de peste cincisprezece ani nu mai pătrunsese picior de femeie, Magda îşi dezvelise sânii, îl luase de păr şi-l făcuse să se simtă iarăşi ca un adolescent, trăgându-i nasul borcănat între sfârcurile ei. Emoţionat, în pragul exploziei, îi promisese Magdei că-i obţine custodia, că poate rezolva orice, el e cel mai puternic bărbat din ţară, inamovibil şi de nesculat. Din funcţie.
„Sunt unsă cu toate alifiile, trebuie să demonstrezi că poţi să-mi faci asta. În câteva zile fă ceva de răsunet, arată-ţi influenţa!”, îl provocase Magda. „Să mă conving că eşti vrednic de mine.”
„Orice, Magda, orice Măgduţa mea superbă şi pură… Nici nu ştii cât am suferit când măgarul ăla de Fusu te-a batjocorit la Inelul cu diamant. ”
Milionarul Călin Fusu, un şmecher al online-ului, n-avusese de lucru şi făcuse mişto de biata Măgduţa, care în taină aprecia acest neogen de bărbat.
„Taci, sclavule!”, poruncise Magda peste umăr, intrând în baie. Când revenise purta o mască neagră, de pisică şi în mâna ei marmoreană se zbătea o cravaşă neagră. Judecătorul înlemnise şi tot ce putuse să facă fusese să ceară un Prostamol. De fapt, două.
După o oră, Magda umplută de promisiuni şi termeni juridici, se urcase într-un Logan de la Pelicanul, care o ascunsese într-o clipă după copacii care tremurau fantomatic lângă Mănăstirea Caşin.
Bătrânul Fălci, mai mult mort decât viu, pe closet, se apucase să schiţeze pe o bucată de hârtie igienică un început de atac juridic la adresa ANI:
„Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile…”
Pe nesimţite, se făcu ora de plecare la Curte. Judecătorul coborî cele câteva trepte de la intrare, apoi ieşi pe portiţa mică din fier forjat a vilei albe şi impunătoare. Urcă piciorul drept în superbul Mercedes CLS, când o mână imensă ieşi de sub maşină şi-l apucă de glezna stângă. Judecătorul se scurse în canalul de sub bolid. Apoi tăcere.
Profetul si mogulenii
Foşnetul arborilor din Grădina Botanică aluneca de-a lungul Dealului Cotrocenilor prin venele oraşului blocate de maşini încinse. Aerul de primăvară curgea pe zidurile caselor boiereşti din Calea Plevnei. Anul 2010 debutase cu o schimbare în strategia Marinarului, regulile jocului se modificaseră peste noapte şi toată metodologia de lucru a presei trebuia adaptată din mers. Înainte era simplu: preşedintele zicea în fiecare zi câte ceva, se mai ducea la mall, la podul nu ştiu care, mai o ţigancă, mai un găozar, o răpire şi-un molah şi gata, domnule, pixelii se puteau întinde pe pâine de dimineaţa până seara. Pâine şi pixeli, asta vrea românul.
Dar Băsescu pricepuse într-o noapte, pe când dădea cep sticlei de apă minerală, după obicei, că relaţia cu presa poate fi privită şi într-un mod digestiv: nu vrei rahat, nu-i da mâncare. Aşa că hotărâse intrarea în post, abstinenţa totală, necuvântarea publică, smerita cugetare. Altfel spus, capu’ la cutie!
Modelul funcţionează de minune în plan anatomic, o tumoare aflată într-un organism care se privează o perioadă destul de mare de hrană, moare încetul cu încetul. Practic, organismul îşi consumă singur mizeriile, făcând curăţenie dacă îl laşi în pace şi nu-l mai intoxici.
Aşa se explică vindecarea unor persoane cu cancer prin post negru îndelungat, pe lângă credinţă şi aportul gândirii pozitive.
Dintr-o mişcare, tunurile nu mai aveau muniţie şi ţinta dispăruse. Domnul Gâdea bătea din buze, profesorul Stan se scremea, într-o nouă emisiune, să fie de unul singur la fel de brownian cum era în grup, dar nimic nu-l mai excita nervos suficient, Mircea Badea visa la un nou motiv să-şi arate sub maieu muşchii lucraţi încă din copilărie cu Cavit.
În aceste condiţii, mogulii hotârâseră că este nevoie de o nouă întâlnire la nivel înalt.
Oamenii de încredere ai lui Patriciu, Voiculescu şi Vântu se întâlniseră într-un local mizer de lângă Gara de Nord. Avuseseră deja grijă să transpire în presă informaţia cum că mogulii se vor întâlni în Deltă, pe domeniul lui Vântu. Întâlnirea s-ar fi desfăşurat în străinătate, dar SOV avea interdicţia de a părăsi România. Principala problemă era găsirea grabnică a unei locaţii sigure pentru întâlnirea greilor, interceptarea trebuia evitată cu orice preţ. Sabia plutea desupra mogulilor, Popa putea fi extrădat oricând şi dosarul FNI ar fi atârnat mai greu, dosarul Rompetrol nu era nici el finalizat, iar sumele în discuţie erau imense. Totul era la nivel de cercetări, dar nu se ştie niciodată.
În cele din urmă, fusese aleasă una din casele-fantomă aparţinând unui personaj total necunoscut opiniei publice, Gojdău.
Casele-fantomă sunt nişte imobile oricând gata pentru a fi închiriate unor persoane care vor să se întâlnească în condiţii de maximă siguranţă, arată obişnuit pe dinafară, dar înăuntru lucrurile sunt gândite în cele mai mici detalii: camerele sunt practic nişte cuşti Faraday, pentru a nu se putea intercepta telefoanele mobile, există calculatoare cu internet whirless, plasme, ceasuri după fusurile orare ale marilor capitale, bar şi tot ce trebuie. Există şi o incintă total antifonată, din sticlă, exact cum sunt în toate ambasadele lumii, locuri izolate unde se pot discuta problemele de cel mai mare interes, cele de viaţă şi de moarte.
Cheile ţi se dau cu trei zile înaintea întâlnirii, pentru a putea face orice verificare electronică a casei. Nimeni nu vrea „ploşniţe” în pereţi când discută oarece.
Casa de la numărul 155 al Căii Plevnei fusese proaspăt renovată şi totul era potrivit pentru o întâlnire mogulică. De comun acord, Cristi Brânză, Fane Cepoi şi Jan Dudău, hotărâseră să nu se mai complice cu verificarea pereţilor, oricum nimeni nu ştia că aici aranjaseră ei întâlnirea. Mai bine, în timpul rămas până la consiliul greilor, profitau de cheile palatului, căci vila aducea mai curând a palat, fiind un imobil boieresc ridicat pe la 1890 şi să facă o întâlnire în patru, cu Sexy Călărăşeanca, cea mai nouă pocnitoare vip a Bucureştilor.
Fata, o superbitate de etnie mulatră de la marginea Călăraşiului, avea din naştere un fund senzaţional. Cu fundul îl zăpăcise pe-un impresar de la „22 centimetri records”, care-i plătise implanturile de silicon în ţâţe, cu implanturile impresionase un fotbalist de la Steaua care-i plătise operaţia de îndreptare a nasului pe care i-l rupsese într-o noapte de pomină o bestie de la Dinamo, apoi cu toate laolaltă impresionase revista Playboy şi apăruse în paginile ei plină de spumă de vişine într-o baie turcească.
„Coaee, ridicase tonul Cepoi după un pahar de bloody mary, o babardim şi noi niţel, comandăm un catering, dup-aia aducem una să curăţe şi să sprayeze pe-acolo şi ne simţim şi noi bine, că destul suntem sclavi!”
„Ştiu şi eu, mă… Să nu afle ăştia că ne ducem dreq, ne căutăm serviciu şi pe foamea asta…”, zisese Brânză.
„E, şi mare leafă ai la ăsta, ce să spun! Zi să faci spume-n gât că-ţi dă mai mult de 3000 de coco pe lună! Da’ te aleargă de faci pe tine şi te ia şi la baros când i se scoală!”, învârtise Cepoi cuţitul în rană.
Adevărul e că mogulii nu plătesc aşa de bine cum te-ai aştepta. Şi secretele pe care le ştiau cei trei făceau o avere.
Dudău era mai tăcut din fire, o lăsase aşa cum a căzut:
„Bă, cum credeţi voi. Ce să zic…”. Şi zâmbise imperceptibil.
Cu numai câteva zile în urmă, Lovin, reporterul virtual căruia i se mai spunea şi „Profetul” şi care-i suplimenta din gros leafa pe care i-o dădea cu destulă zgârcenie mogulul, făcuse pariu:
„Flutură-le-o pe la nas pe Sexy Călărăşeanca şi dacă n-o să uite ei şi de ploşniţele din pereţi şi de tot, să vezi tu. Ajunge să te scapi c-ai auzit că e disponibilă şi curvarul ăla de Cepoi o sa ia foc. O să vă roage să faceţi una mica în casă. Restul lasă în seama mea.”
Veni si ziua întâlnirii. Cepoi, Brânză şi Dudău aduseră tăvile cu gustări şi băuturile. Totul trebuia să fie gata la apariţia mogulilor.
Fiecare avea tabieturile lui. Patriciu, spre exemplu, nu putea discuta nimic serios pe burta goală. Icrele de ştiucă trebuiau să strălucească în vasele de Boemia iar savarinele să nu se pleoştească în sucul propriu, dar să fie perfect însiropate. Din cauza obiceiului conului Dinu de a amesteca savarinele cu icrele, lui Vântu i se făcuse rău la prima întâlnire mogulească.
Cu tonul lui ritos, spusese:
„Stimaţi domni, vă rog să aveţi amabilitatea de a mă scuza pentru câteva momente.” Odată ajuns în baie vomită şi sufletul din el:
„Al naibii umflat ce bagă în el! Icre cu savarine, auzi frate!, şi breeaa, breeaa, încă două jeturi în budă. Ce i-aş mai trage un FNI lu’ ăsta…”
La ora 20, Rolls-ul lui Dinu Patriciu intră fâşâind fantomatic pe porţile casei. În numai câteva minute apărură şi ceilalţi, aşa că şedinţa putea începe.
Vis-a-vis, parcată neglijent, cu două roţi pe trotuar, o dubiţă Peugeot Boxer inscripţionată „Blitz Curier” tocmai îşi stinse poziţiile. Înăuntru, Urzichescu, detectivul de la firma de spioni cu care lucra Lovin, orientase deja microfoanele spre geamurile casei ţintă. Aluzia aruncată de Lovin lui Dudău despre microfoanele din pereţi era doar o variantă de acoperire, în caz că Dudău ar fi trădat. Lasă-i să spargă pereţii degeaba, dacă-s fraieri.
„Mult stimaţii mei domni, caracteristicile socio-economice al ţării noastre, în contextul crizei globalizate, pe de o parte şi avântul extraordinar al Chinei pe pieţele bursiere şi perspectiva tot mai apropiată a unui nou război în Golf, cu Iranul, pe de altă parte, ne aruncă în faţă provocări fără precedent”, începu Vântu cu solemnitate.
Patriciu, cu vârfurile degetelor unite în piramidă, interveni cu ton de aprobare:
„În editorialele mele din Adevărul am susţinut exact aceleaşi lucru, Sorine. Ai toată dreptatea din lume. Îmi permit să citez din articolul meu Flacăra din tufiş:
"Istoria nu curge liniar. Dezvoltarea nu e graduală şi nu se planifică. Sunt câştigători cei care fac saltul, cei care descoperă, cei care se descoperă.”, şi-şi îndesă o savarină întreagă în gură.
Vântu continuă ca şi cum nu fusese întrerupt:
„SIF MOLDOVA a operat o modificare: s-a suspendat dreptul de vot aferent acţiunilor care depăşesc pragul de 1%. Toată piaţa financiară este în transformare, predictibilitatea este imposibilă. Este nevoie de o mai mare claritate în expunerea problemelor noastre. Mass-media, deci, trebui să facă mai mult.”
„Dane?, se adresă Patriciu lui Voiculescu, băgând în gură două linguriţe de icre.”
„Vântu icni şi se uită în altă parte.”
„Bă băieţi, aduceţi, bă, Pesi şi alune, ce dracu?” Cepoi, Brânză şi Dudău săriră ca împinşi de arcuri de pe scaunele din antreu, Vântu se scuză şi ieşi până la toaletă.
Aici interveni mâna destinului sau a cine ştie cui.
Vila e împărţită în două, încă de pe vremea comuniştilor care îl băgase pe proprietar la închisoare şi fusese dată la două familii. Prin operaţiuni de culise, Gojdău cumpărase tot imobilul, dar păstrase formatul moştenit de la comunişti. E mai profitabil să ai două case mari, perete în perete, decât una uriaşă.
Dincolo, în salonul vecin, avea loc o întâlnire cel puţin la fel de importantă ca a mogulilor.
Fernando de la Caransebeş, Babi Minune şi Costel Puştiu discutau despre înlăturarea lui Guţă din fruntea muzicii ţigăneşti. Berile îşi făcuseră efectul.
Deja discuţia se încinse şi se ajunse la capitolul versuri.
Babi Minune bătu cu pumnul în masă:
„Băi, să fie clar, ne trebuie versuri adevărate ca să-l punem jos pe Guţă! Ia fiţi atenţi la mine, versuri din Vali G.:
"Ce idee şmecherită mi-a venit în minte,
Să mă răzbun pe duşmani, să-i fac din cuvinte,
Şi să le spun VORBE GRELE, să-i doară mai tare,
Să vadă cu-adevărat că nu au valoare!”
În duba detectivilor, Urzichescu tocmai aţipise, obosit după noaptea pierdută la poker şi plictisit de discursurile economice din salon. Dormea cu mâna pe joystick-ul care comanda microfonul direcţionat spre geamurile încăperii unde discutau mogulii şi-l deplasase numai câţiva centimetri, exact cât să audă întâlnirea maneliştilor.
Somnul îi sări de parcă cineva i-ar fi aruncat o găleată cu apă în cap: „Aici Cobra, aici Cobra, OVER. Tare de tot, băieţi, e tare de tot. Ţintele vorbesc cifrat, Motanu zice nişte chestii… Material de milioane, revin. OVER.”
„Nu, bă, sări Costel Puştiu, ideea e:
"Dau cu stânga bine, dau cu dreapta bine,
Hai să vedem cine se pune cu mine,
Dau cu stânga de belea şi cu dreapta tot aşa,
Te rog nu mă provoca, că e vai de viaţa ta!”
Urzichescu se sufoca de fericire:„Centrala, aici Cobra, OVER. Extraordinar, Conaşul propune calea de mijloc, nici cu stânga, nici cu dreapta! OVER.”
„Ce nu înţelegeţi voi e că lumea are nevoie de dreptate, sări Fernando de la Caransebeş. Ne trebuie un Ţepeş.
Ia auziţi aici:
Aţi pierdut la cazino,/ aţi dat de mare belea,/ aţi intrat în ţeapa mea,/
Din sicriu când am ieşit,/ eu pe toţi v-am depăşit,/ aţi dat de mare belea,/ iar vă trag în ţeapa mea!”
„Centrala, centrala, Piratu’ devine agresiv, vrea să susţină o mână de fier la preşedinţie, să intre în industria jocurilor de noroc şi pregăteşte un nou joc piramidal.”
Din cauza răcnetelor bestiale care se auzeau din salonul vecin, mogulii întrerupseră şedinţa în coadă de peşte. Fu propusă o nouă întâlnire, când va scăpa Vântu de interdicţie, de data asta în Dubai, departe de manelele şi mizeriile din România. Dar ce nu ştiau mogulii este că, în acelaşi timp cu ei, câţiva fotbalişti bucureşteni îşi rezervaseră bilete low cost spre aceeaşi destinaţie.
Dar Băsescu pricepuse într-o noapte, pe când dădea cep sticlei de apă minerală, după obicei, că relaţia cu presa poate fi privită şi într-un mod digestiv: nu vrei rahat, nu-i da mâncare. Aşa că hotărâse intrarea în post, abstinenţa totală, necuvântarea publică, smerita cugetare. Altfel spus, capu’ la cutie!
Modelul funcţionează de minune în plan anatomic, o tumoare aflată într-un organism care se privează o perioadă destul de mare de hrană, moare încetul cu încetul. Practic, organismul îşi consumă singur mizeriile, făcând curăţenie dacă îl laşi în pace şi nu-l mai intoxici.
Aşa se explică vindecarea unor persoane cu cancer prin post negru îndelungat, pe lângă credinţă şi aportul gândirii pozitive.
Dintr-o mişcare, tunurile nu mai aveau muniţie şi ţinta dispăruse. Domnul Gâdea bătea din buze, profesorul Stan se scremea, într-o nouă emisiune, să fie de unul singur la fel de brownian cum era în grup, dar nimic nu-l mai excita nervos suficient, Mircea Badea visa la un nou motiv să-şi arate sub maieu muşchii lucraţi încă din copilărie cu Cavit.
În aceste condiţii, mogulii hotârâseră că este nevoie de o nouă întâlnire la nivel înalt.
Oamenii de încredere ai lui Patriciu, Voiculescu şi Vântu se întâlniseră într-un local mizer de lângă Gara de Nord. Avuseseră deja grijă să transpire în presă informaţia cum că mogulii se vor întâlni în Deltă, pe domeniul lui Vântu. Întâlnirea s-ar fi desfăşurat în străinătate, dar SOV avea interdicţia de a părăsi România. Principala problemă era găsirea grabnică a unei locaţii sigure pentru întâlnirea greilor, interceptarea trebuia evitată cu orice preţ. Sabia plutea desupra mogulilor, Popa putea fi extrădat oricând şi dosarul FNI ar fi atârnat mai greu, dosarul Rompetrol nu era nici el finalizat, iar sumele în discuţie erau imense. Totul era la nivel de cercetări, dar nu se ştie niciodată.
În cele din urmă, fusese aleasă una din casele-fantomă aparţinând unui personaj total necunoscut opiniei publice, Gojdău.
Casele-fantomă sunt nişte imobile oricând gata pentru a fi închiriate unor persoane care vor să se întâlnească în condiţii de maximă siguranţă, arată obişnuit pe dinafară, dar înăuntru lucrurile sunt gândite în cele mai mici detalii: camerele sunt practic nişte cuşti Faraday, pentru a nu se putea intercepta telefoanele mobile, există calculatoare cu internet whirless, plasme, ceasuri după fusurile orare ale marilor capitale, bar şi tot ce trebuie. Există şi o incintă total antifonată, din sticlă, exact cum sunt în toate ambasadele lumii, locuri izolate unde se pot discuta problemele de cel mai mare interes, cele de viaţă şi de moarte.
Cheile ţi se dau cu trei zile înaintea întâlnirii, pentru a putea face orice verificare electronică a casei. Nimeni nu vrea „ploşniţe” în pereţi când discută oarece.
Casa de la numărul 155 al Căii Plevnei fusese proaspăt renovată şi totul era potrivit pentru o întâlnire mogulică. De comun acord, Cristi Brânză, Fane Cepoi şi Jan Dudău, hotărâseră să nu se mai complice cu verificarea pereţilor, oricum nimeni nu ştia că aici aranjaseră ei întâlnirea. Mai bine, în timpul rămas până la consiliul greilor, profitau de cheile palatului, căci vila aducea mai curând a palat, fiind un imobil boieresc ridicat pe la 1890 şi să facă o întâlnire în patru, cu Sexy Călărăşeanca, cea mai nouă pocnitoare vip a Bucureştilor.
Fata, o superbitate de etnie mulatră de la marginea Călăraşiului, avea din naştere un fund senzaţional. Cu fundul îl zăpăcise pe-un impresar de la „22 centimetri records”, care-i plătise implanturile de silicon în ţâţe, cu implanturile impresionase un fotbalist de la Steaua care-i plătise operaţia de îndreptare a nasului pe care i-l rupsese într-o noapte de pomină o bestie de la Dinamo, apoi cu toate laolaltă impresionase revista Playboy şi apăruse în paginile ei plină de spumă de vişine într-o baie turcească.
„Coaee, ridicase tonul Cepoi după un pahar de bloody mary, o babardim şi noi niţel, comandăm un catering, dup-aia aducem una să curăţe şi să sprayeze pe-acolo şi ne simţim şi noi bine, că destul suntem sclavi!”
„Ştiu şi eu, mă… Să nu afle ăştia că ne ducem dreq, ne căutăm serviciu şi pe foamea asta…”, zisese Brânză.
„E, şi mare leafă ai la ăsta, ce să spun! Zi să faci spume-n gât că-ţi dă mai mult de 3000 de coco pe lună! Da’ te aleargă de faci pe tine şi te ia şi la baros când i se scoală!”, învârtise Cepoi cuţitul în rană.
Adevărul e că mogulii nu plătesc aşa de bine cum te-ai aştepta. Şi secretele pe care le ştiau cei trei făceau o avere.
Dudău era mai tăcut din fire, o lăsase aşa cum a căzut:
„Bă, cum credeţi voi. Ce să zic…”. Şi zâmbise imperceptibil.
Cu numai câteva zile în urmă, Lovin, reporterul virtual căruia i se mai spunea şi „Profetul” şi care-i suplimenta din gros leafa pe care i-o dădea cu destulă zgârcenie mogulul, făcuse pariu:
„Flutură-le-o pe la nas pe Sexy Călărăşeanca şi dacă n-o să uite ei şi de ploşniţele din pereţi şi de tot, să vezi tu. Ajunge să te scapi c-ai auzit că e disponibilă şi curvarul ăla de Cepoi o sa ia foc. O să vă roage să faceţi una mica în casă. Restul lasă în seama mea.”
Veni si ziua întâlnirii. Cepoi, Brânză şi Dudău aduseră tăvile cu gustări şi băuturile. Totul trebuia să fie gata la apariţia mogulilor.
Fiecare avea tabieturile lui. Patriciu, spre exemplu, nu putea discuta nimic serios pe burta goală. Icrele de ştiucă trebuiau să strălucească în vasele de Boemia iar savarinele să nu se pleoştească în sucul propriu, dar să fie perfect însiropate. Din cauza obiceiului conului Dinu de a amesteca savarinele cu icrele, lui Vântu i se făcuse rău la prima întâlnire mogulească.
Cu tonul lui ritos, spusese:
„Stimaţi domni, vă rog să aveţi amabilitatea de a mă scuza pentru câteva momente.” Odată ajuns în baie vomită şi sufletul din el:
„Al naibii umflat ce bagă în el! Icre cu savarine, auzi frate!, şi breeaa, breeaa, încă două jeturi în budă. Ce i-aş mai trage un FNI lu’ ăsta…”
La ora 20, Rolls-ul lui Dinu Patriciu intră fâşâind fantomatic pe porţile casei. În numai câteva minute apărură şi ceilalţi, aşa că şedinţa putea începe.
Vis-a-vis, parcată neglijent, cu două roţi pe trotuar, o dubiţă Peugeot Boxer inscripţionată „Blitz Curier” tocmai îşi stinse poziţiile. Înăuntru, Urzichescu, detectivul de la firma de spioni cu care lucra Lovin, orientase deja microfoanele spre geamurile casei ţintă. Aluzia aruncată de Lovin lui Dudău despre microfoanele din pereţi era doar o variantă de acoperire, în caz că Dudău ar fi trădat. Lasă-i să spargă pereţii degeaba, dacă-s fraieri.
„Mult stimaţii mei domni, caracteristicile socio-economice al ţării noastre, în contextul crizei globalizate, pe de o parte şi avântul extraordinar al Chinei pe pieţele bursiere şi perspectiva tot mai apropiată a unui nou război în Golf, cu Iranul, pe de altă parte, ne aruncă în faţă provocări fără precedent”, începu Vântu cu solemnitate.
Patriciu, cu vârfurile degetelor unite în piramidă, interveni cu ton de aprobare:
„În editorialele mele din Adevărul am susţinut exact aceleaşi lucru, Sorine. Ai toată dreptatea din lume. Îmi permit să citez din articolul meu Flacăra din tufiş:
"Istoria nu curge liniar. Dezvoltarea nu e graduală şi nu se planifică. Sunt câştigători cei care fac saltul, cei care descoperă, cei care se descoperă.”, şi-şi îndesă o savarină întreagă în gură.
Vântu continuă ca şi cum nu fusese întrerupt:
„SIF MOLDOVA a operat o modificare: s-a suspendat dreptul de vot aferent acţiunilor care depăşesc pragul de 1%. Toată piaţa financiară este în transformare, predictibilitatea este imposibilă. Este nevoie de o mai mare claritate în expunerea problemelor noastre. Mass-media, deci, trebui să facă mai mult.”
„Dane?, se adresă Patriciu lui Voiculescu, băgând în gură două linguriţe de icre.”
„Vântu icni şi se uită în altă parte.”
„Bă băieţi, aduceţi, bă, Pesi şi alune, ce dracu?” Cepoi, Brânză şi Dudău săriră ca împinşi de arcuri de pe scaunele din antreu, Vântu se scuză şi ieşi până la toaletă.
Aici interveni mâna destinului sau a cine ştie cui.
Vila e împărţită în două, încă de pe vremea comuniştilor care îl băgase pe proprietar la închisoare şi fusese dată la două familii. Prin operaţiuni de culise, Gojdău cumpărase tot imobilul, dar păstrase formatul moştenit de la comunişti. E mai profitabil să ai două case mari, perete în perete, decât una uriaşă.
Dincolo, în salonul vecin, avea loc o întâlnire cel puţin la fel de importantă ca a mogulilor.
Fernando de la Caransebeş, Babi Minune şi Costel Puştiu discutau despre înlăturarea lui Guţă din fruntea muzicii ţigăneşti. Berile îşi făcuseră efectul.
Deja discuţia se încinse şi se ajunse la capitolul versuri.
Babi Minune bătu cu pumnul în masă:
„Băi, să fie clar, ne trebuie versuri adevărate ca să-l punem jos pe Guţă! Ia fiţi atenţi la mine, versuri din Vali G.:
"Ce idee şmecherită mi-a venit în minte,
Să mă răzbun pe duşmani, să-i fac din cuvinte,
Şi să le spun VORBE GRELE, să-i doară mai tare,
Să vadă cu-adevărat că nu au valoare!”
În duba detectivilor, Urzichescu tocmai aţipise, obosit după noaptea pierdută la poker şi plictisit de discursurile economice din salon. Dormea cu mâna pe joystick-ul care comanda microfonul direcţionat spre geamurile încăperii unde discutau mogulii şi-l deplasase numai câţiva centimetri, exact cât să audă întâlnirea maneliştilor.
Somnul îi sări de parcă cineva i-ar fi aruncat o găleată cu apă în cap: „Aici Cobra, aici Cobra, OVER. Tare de tot, băieţi, e tare de tot. Ţintele vorbesc cifrat, Motanu zice nişte chestii… Material de milioane, revin. OVER.”
„Nu, bă, sări Costel Puştiu, ideea e:
"Dau cu stânga bine, dau cu dreapta bine,
Hai să vedem cine se pune cu mine,
Dau cu stânga de belea şi cu dreapta tot aşa,
Te rog nu mă provoca, că e vai de viaţa ta!”
Urzichescu se sufoca de fericire:„Centrala, aici Cobra, OVER. Extraordinar, Conaşul propune calea de mijloc, nici cu stânga, nici cu dreapta! OVER.”
„Ce nu înţelegeţi voi e că lumea are nevoie de dreptate, sări Fernando de la Caransebeş. Ne trebuie un Ţepeş.
Ia auziţi aici:
Aţi pierdut la cazino,/ aţi dat de mare belea,/ aţi intrat în ţeapa mea,/
Din sicriu când am ieşit,/ eu pe toţi v-am depăşit,/ aţi dat de mare belea,/ iar vă trag în ţeapa mea!”
„Centrala, centrala, Piratu’ devine agresiv, vrea să susţină o mână de fier la preşedinţie, să intre în industria jocurilor de noroc şi pregăteşte un nou joc piramidal.”
Din cauza răcnetelor bestiale care se auzeau din salonul vecin, mogulii întrerupseră şedinţa în coadă de peşte. Fu propusă o nouă întâlnire, când va scăpa Vântu de interdicţie, de data asta în Dubai, departe de manelele şi mizeriile din România. Dar ce nu ştiau mogulii este că, în acelaşi timp cu ei, câţiva fotbalişti bucureşteni îşi rezervaseră bilete low cost spre aceeaşi destinaţie.
Syda merge mai departe
Zgârietura albă apărută în urma avionului de inox pe cerul Bucureştiului se topea tot mai adânc, în albastrul de deasupra salbei de lacuri. Syda sorbea ultimele picături de whisky, rotea paharul ascultând vrăjit clinchetul cuburilor de gheaţă care aveau să moară când el va fi deja în oraş, la sediul secret al SIE. Parisul rămăsese departe, înglodat în visele peste care cineva trăsese fermoarul brusc, dintr-o mişcare exersată.
Niciodată nu-i trecuse prin cap că ar putea să aibă o slujbă diplomatică, nu-i era în fire să joace fin din gleznă, să ţeasă subtilităţi persane, să dezghioace subînţelesuri rostite în şoaptă pe la dineuri oficiale, unde se întâlnesc arici îmbrăcaţi în catifeluri de firmă.
Însă relaţia începută furtunos cu EBA la Bote acasă, într-o după-amiază care nu anunţa nimic special, avea toate şansele să fie încununată de succes dacă şi el ar fi lucrat în străinătate, într-un cadru elitist. Nu mergea aşa, el patron de spălătorie de maşini, exact ca fraierul ăla care a omorât un bătrân în bătaie pe trecerea de pietoni pentru că mergea prea încet, şi EBA ditamai parlamentarul european, exact ca Nea Gigi, mustind de succesuri la unison.
Plus că ambiţiile mamei sale aveau în sfârşit ocazia să explodeze într-o reuşită nesperată pentru fiul ei cel iubit. Însă lucrurile sfârşiseră prost, cum nu se poate mai prost, într-un scandal grunjos care-i făcuse imaginea ferfeniţă. Syda încă nu pricepea dacă a fost pur şi simplu pionul nepotrivit în câmpul de bătaie al tunurilor marilor moguli care ţinteau spre Băsescu, ori cei de la SIE îi dăduseră lovitura de moarte fiindcă intrase prea repede şi oarecum fraudulos, pe sub uşă între ei, în cercul de fier al iniţiaţilor care nu primeşte pe oricine.
Zborhoşescu de la SIE îl întâmpinase, la şedinţa de pregătire a plecării, cu un zâmbet larg, dar de nimic nu poţi fi sigur cu spionii ăştia bătrâni: „Tinere Syda, sper ca-mi dai voie să-ţi spun aşa cu simpatie, ai proptele serioase şi nu pot decât să mă bucur că ne vine sânge proaspăt. Avem nevoie de tineri în rândurile noastre, avem nevoie de schimbare, ca să-ţi spun sincer sunt sătul de moşnegii ăştia din jurul meu roşi de GRU încă de acum 30 de ani. Cum sunt şi eu.”
Simpaticul moşuleţ cu părul alb şi mustaţă pe oală râse hârâit, bătându-l pe umăr.„Nu am avut timpul necesar să te şcolim, la noi se fac ani de pregătire specială, dar tu eşti un om de viitor şi pricepi repede cum stau lucrurile: trebuie să te îmbraci frumos, decent, să nu te iei la bătaie prin cluburi şi să te mărgineşti doar la amabilităţi şi complimente.
Eşti doar Secretar 3, aşa că orice nu ştii îl întrebi pe 2. Apoi 2 îl întreabă pe 1, 1 îl întreabă pe şeful de rezidenţă care mă întreabă pe mine. De fapt ştii ce, ia notează-ţi telefonul meu şi când ai o problemă mai importantă mă suni.” Râsul hârâi din nou pe timpanul tânărului Syda.
„Un coniac?”, întrebă moşuleţul îndreptându-se încet spre un mic bar din colţul biroului larg, mobilat cu gust. Nu aşteptă răspunsul şi continuă:„Apropie-te! Că tot vorbeam de pregătirea noastră, fii atent. Ce vezi aici? Reţine tot în 3 secunde! Moşul deschise larg uşa rotativă a barului din lemn masiv, expunând sticlele.
„Ei? Ce-ai reţinut?”
„Ăăă, păi erau multe sticle scumpe, nişte pahare, câteva cupe de şampanie într-un suport pe uşă.”
„Vezi?, strigă spionul cu satisfacţie, pocnindu-şi palmele. Exact ce-ţi spuneam. Ai picat testul. Trebuia să reţii doar sticla cea mai goală. Să ştii ce s-aduci de la Paris”.
Şi începu să râdă cu poftă, dând capul pe spate exact cum fac chinezii în filmele proaste cu kung fu de la cap la coadă. Scârţâind dur, roţile avionului tatuară pe faţa pistei nişte linii lungi de cauciuc ars. La ieşirea din aeroport îl întâmpină aceeaşi pegră de taximetrişti şi şmecheri care mereu aşteaptă ceva, dar nimeni nu ştie exact ce.
Luă un taxi la întâmplare, fără să se mai obosească să se uite la tarif. Oricum nu contează, când te urci în taxi la aeroport vei fi ars oricum, ştii asta, nu-ţi mai faci nervi cum nu-ţi faci pentru gropi, semafoare stricate, vieţi de oameni săraci abandonaţi ca halatele însângerate într-o chirurgie de război.
„Domne, toţi e nişte hoţi, vă zic eu.”
Tonul arţăgos al taximetristului îl scoase din reverie. Tocmai era în Café du Marché, pe colţul acela superb, cu EBA alături. Aşa cum fusese în realitate cu numai două zile în urmă, când totul părea aranjat de mâna unui regizor de geniu. Bătea un vânticel cald, în surdină se auzea Edith Piaf : “Non, rien de rien, non je ne regrette rien”… EBA se uita la el şăgalnic, îşi ţuguia buzele ca Moni în emisiunea de vis „By Monica Columbeanu” şi-l atingea uşor cu vârful pantofului, exact în ritmul muzicii. La poalele Turnului Eiffel nişte români dădură drumul la: “Pumnii mei minte nu are”, însă seara fu salvată de pasiunea de nestăvilit a Ebei, crudă în dragoste precum taică-su în război.
„Cine, domne? făcu Syda pe prostul, deşi cu intuiţia lui era imposibil să nu-şi dea seama că generalizarea aceasta fără obiect “ei e hoţi, toţi adică” nu se poate referi decât la planul politic. Ei şi noi. Asta era ideea. Noi, prostimea, sărăcimea formam un organism în luptă cu un alt organism feroce, cu Ei. De fapt asta e iluzia omului simplu, că sărăcimea e solidară iar bogaţii sunt toţi mână în mână împotriva omului de rând. În realitate, pune pe oricare reprezentant de seama al prostimii într-o funcţie cât de cât importantă şi va fura cu mâna până la cot.
Dar dacă nu poate fura trăieşte cu iluzia cinstei lui deosebite. „Panaramele, jegoşii ăştia care candidară, domne”. Unii hoţi din tată-n fiu, alţii actori, cântăreţi. În afară de Adi Minune care e un băiat de nota zece şi merită votat, chiar nu ai cu cine domne, nu ai cu cine, în pielea mea.
Făăă, treci la cratiţă cu Q7-le tău cu tot. Băga-ţi-aş sârmă-n nas de scroafă! Ai văzut, domne, ce nesimţiţi e ăştia cu bani? Cum se bagă peste tot?”
Syda se aşeză mai bine în scaun, dar urmele sângerii de pe spate vorbiră pe limba durerii. Grimasa lui fu interpretată de taximetrist drept aprobare.
„Ne-am grăbit să-l împuşcăm pe Ceauşescu, da’ ăla a fost om mare, domne. Nu ştiu ce ai fost matale pe atunci, că te văd destul de tânăr, da’ eu eram ospătar la Cina. Ce ciubucuri şi ce femei am avut eu, domne, nu a avut mulţi. Păi venea seara securişti – băieţi de comitet, domne – lua câte două, trei sticle de whisky, kentane, friptane şi stătea până la două, trei în noapte. Noi, ospătarii, le chemam taxiuri şi aveam şpagă şi de la băieţii de la Cobălcescu. Eee, ce era cu taxiurile pe atunci, domne, păi alte vremuri. Era câteva companii şi taximetristul era taximetrist, frate. Păi acu orice păcălici îşi ia licenţa şi gata, duce omu la moarte. Păi uite cu Teo Peter, nu zic, americanu a fost de vină, da’ tu ca taximetrist, profesionist adicătelea, te uiţi mă nene şi tu în stânga şi-n dreapta, chiar dacă ai prioritate. Mai ales noaptea, când mai e câte unii cu un pahar-două în cap. Sau cu clientul: te porţi cu respect, te gineşti şi tu dacă omu are chef, n-are chef de vorbă, nu-i împui capu’ cu tâmpenii. Eşti respectuos că nu ştii de cine dai. Dacă vrei şi tu un ciubucel acolo trebuie să meriţi, nu?”
Aluzia îl amuză pe Syda, care intră în joc cu cea mai puternică strategie a lui: minciunile atât de gogonate şi îmbârligăturile aşa de complexe, încât zăpăcea omul şi-i lua judecata.
„Domne, nici nu ştii câtă dreptate ai! Uite, eu lucrez pentru nişte mahări din ăştia, mă-nţelegi că nu pot să dau nume, guzgani rozalii de ăştia, şi făcu din ochi spre taximetrist. E, barosanii nu se dau în lături de la nimic. Crezi dumneata că treaba cu Cioacă şi Elodia a fost aşa aiurea?”
„Cum adică, domne?” Taximetristul era vizibil încurcat dar şi interesat peste măsură.
„Domne, te văd om serios, nu sifonezi, nu faci pe tine să zici peste tot!”
„Să moară ce-am mai scump, şefu, da’ sunt băiat de cartier, am auzit io multe.”
„Fii atent: Cioacă a fost iubitul secret al Mihaelei Runceanu. Într-o zi, pe când era la cazino în Constanţa, a intrat într-o combinaţie cu un bişniţar mărunt, unul Băsescu, ca să cumpere două geamantane de săpunuri FA.”
„Fantastic, făcu taximetristul !”
„Au discutat, au căzut la pace cu preţul şi Cioacă i-a propus lui Băsescu să facă tranzacţia la hotel. Seara s-au întâlnit, Băsescu a venit cu geamantanele, au făcut târgul şi au rămas în cameră la un pahar să mai discute de una, de alta. Pe la 12 noaptea a venit Mihaela, fusese să cânte în barul hotelului unde avea contract. Cât era de tânăr Cioacă, un puşti, ce mai, tot şi-a dat seama că lui Băsescu i-au sticlit ochii sub pleoapele alea lăsate când a apărut Mihaela, dar şi-a zis că n-are ce să se întâmple şi s-a dus jos să mai ia de băut. Când a venit, Băsescu era cu şliţul deschis, în genunchi lângă Mihaela care zăcea lovită cu telefonul în cap. <<„Iartă-mă frate, îţi dau orice, am avut un moment de nebunie, băutura…>>
Cioacă a sărit pe el, s-au bătut, apoi au căzut la pace. Tipa oricum era mierlită şi Băsescu i-a oferit lui Cioacă o Dacie nouă dacă tace şi bani în fiecare lună. Cinci sute de dolari pe lună timp de 10 ani.
Totul s-a rezolvat cu doi veri de-ai lui Cioacă, au aranjat apartamentul Mihaelei şi au găsit un fraier pe un şantier căruia i-au dat de băut până nu a mai ştiut de el şi l-au plantat în casă. Nenorocitul când s-a trezit a făcut urme peste tot, a fugit şi un telefon anonim la miliţie, care spunea cine e autorul, a încheiat treaba.”
Taximetristului mai că îi curgea scuipat din gură la auzul balivernelor croşetate cu convingere de Syda.
„Fantastic, domne! Extraordinar! Şi acum cu Elodia?”
„Care Elodia, domne, nu fi copil. Elodia nu există şi nu a existat niciodată.”
„Cuuum? Taximetristul era la un pas de apoplexie.”
„Cum auzi. Cioacă s-a crezut prea şmecher, l-a contactat pe Băse de când e preşedinte şi a încercat să-l şantajeze. Băse a pus nişte băieţi de-ai lui de la servicii să îl bage în găleată şi gata. O poză aşa aiurea, nişte mărturii de trei parale, “mama Elodiei” e de fapt una din SRI şi Cioacă nu are cum să spună că de fapt Elodia nu a existat, că ar fi considerat nebun. Ar veni nu ştiu câţi inşi să povestească despre el şi Elodia şi ar mai ajunge şi în cămaşă de forţă.”
„Incredibil!”, făcu taximetristul opărit.
„Da, domne, dacă vor ăştia te înfundă pe loc. Îţi bagă un “client” în taxi care îţi împinge sub scaun o pungă cu praf, te opreşte poliţia la control şi te-a mâncat puşcăria 20 de ani. Asta dacă au vreun interes mare la tine.”
„Domne, pe cinstea mea, simt că înnebunesc. Cred că fug din ţară.”
„Domne, nu e o idee rea.”
Între timp ajunseră la sediul secret al SIE.
Syda scoase banii dar taximetristul îl refuză politicos:
„Domne, mă jigneşti. Mi-ai făcut ziua şi mi-ai deschis capu’. Eu îţi rămân dator. Ce am auzit la dumneata nu vezi în filme”.
Syda se dădu jos din maşină, rânjind. Când vroia era imbatabil.
Întâlnirea cu Zborhoşescu a fost banală, nişte păreri de rău de faţadă, încurajări şi la revedere.
Morala: cu presa nu te pui, când te bubuie toţi bagi capul la cutie şi dispari o vreme. “Vedem noi mai târziu. Eşti tânăr…”, aruncase ultima nadă Zborhoşescu.
Spre seară, un sms îl făcu pe Syda aproape să-şi piardă minţile: “Sunt însărcinată! Te iubesc!”
Niciodată nu-i trecuse prin cap că ar putea să aibă o slujbă diplomatică, nu-i era în fire să joace fin din gleznă, să ţeasă subtilităţi persane, să dezghioace subînţelesuri rostite în şoaptă pe la dineuri oficiale, unde se întâlnesc arici îmbrăcaţi în catifeluri de firmă.
Însă relaţia începută furtunos cu EBA la Bote acasă, într-o după-amiază care nu anunţa nimic special, avea toate şansele să fie încununată de succes dacă şi el ar fi lucrat în străinătate, într-un cadru elitist. Nu mergea aşa, el patron de spălătorie de maşini, exact ca fraierul ăla care a omorât un bătrân în bătaie pe trecerea de pietoni pentru că mergea prea încet, şi EBA ditamai parlamentarul european, exact ca Nea Gigi, mustind de succesuri la unison.
Plus că ambiţiile mamei sale aveau în sfârşit ocazia să explodeze într-o reuşită nesperată pentru fiul ei cel iubit. Însă lucrurile sfârşiseră prost, cum nu se poate mai prost, într-un scandal grunjos care-i făcuse imaginea ferfeniţă. Syda încă nu pricepea dacă a fost pur şi simplu pionul nepotrivit în câmpul de bătaie al tunurilor marilor moguli care ţinteau spre Băsescu, ori cei de la SIE îi dăduseră lovitura de moarte fiindcă intrase prea repede şi oarecum fraudulos, pe sub uşă între ei, în cercul de fier al iniţiaţilor care nu primeşte pe oricine.
Zborhoşescu de la SIE îl întâmpinase, la şedinţa de pregătire a plecării, cu un zâmbet larg, dar de nimic nu poţi fi sigur cu spionii ăştia bătrâni: „Tinere Syda, sper ca-mi dai voie să-ţi spun aşa cu simpatie, ai proptele serioase şi nu pot decât să mă bucur că ne vine sânge proaspăt. Avem nevoie de tineri în rândurile noastre, avem nevoie de schimbare, ca să-ţi spun sincer sunt sătul de moşnegii ăştia din jurul meu roşi de GRU încă de acum 30 de ani. Cum sunt şi eu.”
Simpaticul moşuleţ cu părul alb şi mustaţă pe oală râse hârâit, bătându-l pe umăr.„Nu am avut timpul necesar să te şcolim, la noi se fac ani de pregătire specială, dar tu eşti un om de viitor şi pricepi repede cum stau lucrurile: trebuie să te îmbraci frumos, decent, să nu te iei la bătaie prin cluburi şi să te mărgineşti doar la amabilităţi şi complimente.
Eşti doar Secretar 3, aşa că orice nu ştii îl întrebi pe 2. Apoi 2 îl întreabă pe 1, 1 îl întreabă pe şeful de rezidenţă care mă întreabă pe mine. De fapt ştii ce, ia notează-ţi telefonul meu şi când ai o problemă mai importantă mă suni.” Râsul hârâi din nou pe timpanul tânărului Syda.
„Un coniac?”, întrebă moşuleţul îndreptându-se încet spre un mic bar din colţul biroului larg, mobilat cu gust. Nu aşteptă răspunsul şi continuă:„Apropie-te! Că tot vorbeam de pregătirea noastră, fii atent. Ce vezi aici? Reţine tot în 3 secunde! Moşul deschise larg uşa rotativă a barului din lemn masiv, expunând sticlele.
„Ei? Ce-ai reţinut?”
„Ăăă, păi erau multe sticle scumpe, nişte pahare, câteva cupe de şampanie într-un suport pe uşă.”
„Vezi?, strigă spionul cu satisfacţie, pocnindu-şi palmele. Exact ce-ţi spuneam. Ai picat testul. Trebuia să reţii doar sticla cea mai goală. Să ştii ce s-aduci de la Paris”.
Şi începu să râdă cu poftă, dând capul pe spate exact cum fac chinezii în filmele proaste cu kung fu de la cap la coadă. Scârţâind dur, roţile avionului tatuară pe faţa pistei nişte linii lungi de cauciuc ars. La ieşirea din aeroport îl întâmpină aceeaşi pegră de taximetrişti şi şmecheri care mereu aşteaptă ceva, dar nimeni nu ştie exact ce.
Luă un taxi la întâmplare, fără să se mai obosească să se uite la tarif. Oricum nu contează, când te urci în taxi la aeroport vei fi ars oricum, ştii asta, nu-ţi mai faci nervi cum nu-ţi faci pentru gropi, semafoare stricate, vieţi de oameni săraci abandonaţi ca halatele însângerate într-o chirurgie de război.
„Domne, toţi e nişte hoţi, vă zic eu.”
Tonul arţăgos al taximetristului îl scoase din reverie. Tocmai era în Café du Marché, pe colţul acela superb, cu EBA alături. Aşa cum fusese în realitate cu numai două zile în urmă, când totul părea aranjat de mâna unui regizor de geniu. Bătea un vânticel cald, în surdină se auzea Edith Piaf : “Non, rien de rien, non je ne regrette rien”… EBA se uita la el şăgalnic, îşi ţuguia buzele ca Moni în emisiunea de vis „By Monica Columbeanu” şi-l atingea uşor cu vârful pantofului, exact în ritmul muzicii. La poalele Turnului Eiffel nişte români dădură drumul la: “Pumnii mei minte nu are”, însă seara fu salvată de pasiunea de nestăvilit a Ebei, crudă în dragoste precum taică-su în război.
„Cine, domne? făcu Syda pe prostul, deşi cu intuiţia lui era imposibil să nu-şi dea seama că generalizarea aceasta fără obiect “ei e hoţi, toţi adică” nu se poate referi decât la planul politic. Ei şi noi. Asta era ideea. Noi, prostimea, sărăcimea formam un organism în luptă cu un alt organism feroce, cu Ei. De fapt asta e iluzia omului simplu, că sărăcimea e solidară iar bogaţii sunt toţi mână în mână împotriva omului de rând. În realitate, pune pe oricare reprezentant de seama al prostimii într-o funcţie cât de cât importantă şi va fura cu mâna până la cot.
Dar dacă nu poate fura trăieşte cu iluzia cinstei lui deosebite. „Panaramele, jegoşii ăştia care candidară, domne”. Unii hoţi din tată-n fiu, alţii actori, cântăreţi. În afară de Adi Minune care e un băiat de nota zece şi merită votat, chiar nu ai cu cine domne, nu ai cu cine, în pielea mea.
Făăă, treci la cratiţă cu Q7-le tău cu tot. Băga-ţi-aş sârmă-n nas de scroafă! Ai văzut, domne, ce nesimţiţi e ăştia cu bani? Cum se bagă peste tot?”
Syda se aşeză mai bine în scaun, dar urmele sângerii de pe spate vorbiră pe limba durerii. Grimasa lui fu interpretată de taximetrist drept aprobare.
„Ne-am grăbit să-l împuşcăm pe Ceauşescu, da’ ăla a fost om mare, domne. Nu ştiu ce ai fost matale pe atunci, că te văd destul de tânăr, da’ eu eram ospătar la Cina. Ce ciubucuri şi ce femei am avut eu, domne, nu a avut mulţi. Păi venea seara securişti – băieţi de comitet, domne – lua câte două, trei sticle de whisky, kentane, friptane şi stătea până la două, trei în noapte. Noi, ospătarii, le chemam taxiuri şi aveam şpagă şi de la băieţii de la Cobălcescu. Eee, ce era cu taxiurile pe atunci, domne, păi alte vremuri. Era câteva companii şi taximetristul era taximetrist, frate. Păi acu orice păcălici îşi ia licenţa şi gata, duce omu la moarte. Păi uite cu Teo Peter, nu zic, americanu a fost de vină, da’ tu ca taximetrist, profesionist adicătelea, te uiţi mă nene şi tu în stânga şi-n dreapta, chiar dacă ai prioritate. Mai ales noaptea, când mai e câte unii cu un pahar-două în cap. Sau cu clientul: te porţi cu respect, te gineşti şi tu dacă omu are chef, n-are chef de vorbă, nu-i împui capu’ cu tâmpenii. Eşti respectuos că nu ştii de cine dai. Dacă vrei şi tu un ciubucel acolo trebuie să meriţi, nu?”
Aluzia îl amuză pe Syda, care intră în joc cu cea mai puternică strategie a lui: minciunile atât de gogonate şi îmbârligăturile aşa de complexe, încât zăpăcea omul şi-i lua judecata.
„Domne, nici nu ştii câtă dreptate ai! Uite, eu lucrez pentru nişte mahări din ăştia, mă-nţelegi că nu pot să dau nume, guzgani rozalii de ăştia, şi făcu din ochi spre taximetrist. E, barosanii nu se dau în lături de la nimic. Crezi dumneata că treaba cu Cioacă şi Elodia a fost aşa aiurea?”
„Cum adică, domne?” Taximetristul era vizibil încurcat dar şi interesat peste măsură.
„Domne, te văd om serios, nu sifonezi, nu faci pe tine să zici peste tot!”
„Să moară ce-am mai scump, şefu, da’ sunt băiat de cartier, am auzit io multe.”
„Fii atent: Cioacă a fost iubitul secret al Mihaelei Runceanu. Într-o zi, pe când era la cazino în Constanţa, a intrat într-o combinaţie cu un bişniţar mărunt, unul Băsescu, ca să cumpere două geamantane de săpunuri FA.”
„Fantastic, făcu taximetristul !”
„Au discutat, au căzut la pace cu preţul şi Cioacă i-a propus lui Băsescu să facă tranzacţia la hotel. Seara s-au întâlnit, Băsescu a venit cu geamantanele, au făcut târgul şi au rămas în cameră la un pahar să mai discute de una, de alta. Pe la 12 noaptea a venit Mihaela, fusese să cânte în barul hotelului unde avea contract. Cât era de tânăr Cioacă, un puşti, ce mai, tot şi-a dat seama că lui Băsescu i-au sticlit ochii sub pleoapele alea lăsate când a apărut Mihaela, dar şi-a zis că n-are ce să se întâmple şi s-a dus jos să mai ia de băut. Când a venit, Băsescu era cu şliţul deschis, în genunchi lângă Mihaela care zăcea lovită cu telefonul în cap. <<„Iartă-mă frate, îţi dau orice, am avut un moment de nebunie, băutura…>>
Cioacă a sărit pe el, s-au bătut, apoi au căzut la pace. Tipa oricum era mierlită şi Băsescu i-a oferit lui Cioacă o Dacie nouă dacă tace şi bani în fiecare lună. Cinci sute de dolari pe lună timp de 10 ani.
Totul s-a rezolvat cu doi veri de-ai lui Cioacă, au aranjat apartamentul Mihaelei şi au găsit un fraier pe un şantier căruia i-au dat de băut până nu a mai ştiut de el şi l-au plantat în casă. Nenorocitul când s-a trezit a făcut urme peste tot, a fugit şi un telefon anonim la miliţie, care spunea cine e autorul, a încheiat treaba.”
Taximetristului mai că îi curgea scuipat din gură la auzul balivernelor croşetate cu convingere de Syda.
„Fantastic, domne! Extraordinar! Şi acum cu Elodia?”
„Care Elodia, domne, nu fi copil. Elodia nu există şi nu a existat niciodată.”
„Cuuum? Taximetristul era la un pas de apoplexie.”
„Cum auzi. Cioacă s-a crezut prea şmecher, l-a contactat pe Băse de când e preşedinte şi a încercat să-l şantajeze. Băse a pus nişte băieţi de-ai lui de la servicii să îl bage în găleată şi gata. O poză aşa aiurea, nişte mărturii de trei parale, “mama Elodiei” e de fapt una din SRI şi Cioacă nu are cum să spună că de fapt Elodia nu a existat, că ar fi considerat nebun. Ar veni nu ştiu câţi inşi să povestească despre el şi Elodia şi ar mai ajunge şi în cămaşă de forţă.”
„Incredibil!”, făcu taximetristul opărit.
„Da, domne, dacă vor ăştia te înfundă pe loc. Îţi bagă un “client” în taxi care îţi împinge sub scaun o pungă cu praf, te opreşte poliţia la control şi te-a mâncat puşcăria 20 de ani. Asta dacă au vreun interes mare la tine.”
„Domne, pe cinstea mea, simt că înnebunesc. Cred că fug din ţară.”
„Domne, nu e o idee rea.”
Între timp ajunseră la sediul secret al SIE.
Syda scoase banii dar taximetristul îl refuză politicos:
„Domne, mă jigneşti. Mi-ai făcut ziua şi mi-ai deschis capu’. Eu îţi rămân dator. Ce am auzit la dumneata nu vezi în filme”.
Syda se dădu jos din maşină, rânjind. Când vroia era imbatabil.
Întâlnirea cu Zborhoşescu a fost banală, nişte păreri de rău de faţadă, încurajări şi la revedere.
Morala: cu presa nu te pui, când te bubuie toţi bagi capul la cutie şi dispari o vreme. “Vedem noi mai târziu. Eşti tânăr…”, aruncase ultima nadă Zborhoşescu.
Spre seară, un sms îl făcu pe Syda aproape să-şi piardă minţile: “Sunt însărcinată! Te iubesc!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
